Un amestec de ceva astronomie, ceva astrologie și un pic de misticism creează fondul pe care se derulează „2:22”, o peliculă ce combină suspansul thriller-ului cu atemporalitatea romantismului. Vizionând filmul, senzația, pe undeva, rămâne de poveste de dragoste, iar restul evenimentelor par să se producă în numele ei, închise într-o sferă a metaforei timpului oprit ciclic la ora 2:22.
Personajul principal este Dylan Branson (Michiel Huisman), un controlor de trafic aerian, care, deși și-a luat cu brio brevetul de pilot, nu a zburat niciodată din cauza fricii, nereușind astfel să urmeze cariera tatălui său. Profesia neprofesată a lui Dylan, cea în care oamenii călătoresc cel mai aproape de stele, devine (cel puțin) un pretext pentru a ne introduce în spațiul teoriilor științifice și al legendelor legate de aștri.
Realitatea este că dacă filmul a început, iar tu încă mai cauți să te așezi bine în fotoliu sau să îți pui floricele la loc sigur, s-ar putea să pierzi prologul (expus de personajul-narator), orientativ și sugestiv pentru ungherele prin care să cauți mai târziu dezlegarea misterelor.
Dylan este inteligent, preocupat de detalii, obsedat de ordine și pasionat de tiparele algoritmice. Credeți că în metrou stă pe telefon pe social media sau pe YouTube? Nu, el „se joacă” pe o aplicație cu derivate și cu integrale… Intuitiv, excelează în profesia sa, până într-o zi de început de aprilie când, la un moment dat, în aer avioanele intră în turbulențe, iar înaintea lui Dylan se produc lucruri ciudate: lumini intermitente se propagă în cercuri concentrice, imaginile panoului cu pistele aeroportului alternează cu imaginile unei crime ce i se arătase noaptea în vis.
Rămâne blocat, la fel ca secundarul ceasului care se încăpățânează să mai înainteze dincolo de ora 2:22. Sunt clipe (absente) în care un controlor de trafic poate decide viața a sute de persoane. Un declic de ultim moment face ca Dylan să intervină și să evite provocarea coliziunii a două aeronave care aveau 900 de persoane la bord (remarcabilă imaginea celor două avioane care decolează, respectiv aterizează razant unul față de celălalt!).
Următoarele zile (în care nu mai muncește, pentru că, evident e suspendat la serviciu) devin pentru Dylan un adevărat coșmar, cauzat de repetabilitatea enervantă a evenimentelor, a sunetelor și a gesturilor oamenilor din jurul său. Surescitarea este amplificată mai ales de tiparele ciudate, aidoma celor din vis, din Grand Central Terminal (unde, în mod straniu, Dylan ajunge mereu în jurul aceleiași ore): anunțul pentru Expresul de Millhurst, omul de afaceri care citește ziarul, grupul de copii, femeia gravidă de sub ceas și punctul culminant -„bum-ul” de la ora 2:22 (scântei, geamuri sparte) asociat momentului crimei din vis, atunci când împușcăturile curmă viața a trei tineri, doi bărbați și o femeie.
Intrarea în viața lui Dylan a frumoasei Sarah (Teresa Palmer), de care îl leagă stranii coincidențe (ea s-a aflat în unul din avioanele care erau să se ciocnească din cauza lui, ambii sunt născuți în aceeași zi și în același an, urmând ca, în câteva zile să împlinească 30 de ani…), dar și a fostului ei iubit, Jonas (Sam Reid), un artist original, complică lucrurile.
Aparenta similitudine a unor evenimente derulate în prezent cu evenimente petrecute cu 30 de ani în urmă transformă existența lui Dylan într-o cursă contra-cronometru pentru găsirea unor soluții în vederea salvării lui și a iubitei sale. Schimbarea destinelor, ridicarea unui blestem, descifrarea premonițiilor, respectarea semnelor astrale, urmărirea constelațiilor și a indiciilor zodiacale, înlăturarea complotului Universului? Care va fi răspunsul la problemele sale? Rămâne de văzut.
Un plus pentru soundtrack și pentru două momente artistice superbe. Primul, evenimentul la care se cunosc Dylan și Sarah – baletul aerian, minunat ca act artistic, dar și perfect încadrabil ca decor și ca mesaj în tematica filmului. Al doilea, impozanta expoziție holografică a lui Jonas (care prezintă, în imagini și sunete, o viziune inedită asupra unei crime), și ea importantă în acutizarea psihozei protagonistului și în conturarea unor noi interpretări ale faptelor din jur.
Deși pelicula apare ca producție Australia-USA, mai întreaga casetă tehnică relevă că munca „din spate” aparține australienilor, iar filmările s-au realizat, în marea lor parte în Sydney, cu toate că povestea se petrece în New York (evident, și bugetul s-a redus la jumătatea celui necesar pentru producerea peliculei în America).
În plus, regizorul Paul Currie, ca și actorii principali sunt australieni, exceptându-l pe Michiel Huisman, olandezul „expert” în drame romantice și care, iată, se încadrează foarte bine și într-un thriller (tot romantic!). Vi-l mai amintiți din „The Age of Adaline”? Ei bine, și acolo avea niște probleme cu timpul (ce e drept, cu timpul iubitei lui, al Adalinei), un tată pasionat de stele (astronom care îi transmite și fiului ceva cunoștințe în domeniu) și, culmea, era as în algoritmică (!)…
Și în „2:22”, întâlnim tot un Huisman hot (cum altfel?), cu o bună chimie cu senzuala Teresa Palmer (dar cu cine nu are el o bună chimie?), ambii dând viață unui cuplu care ne poartă printre misterele unei iubiri care depășește barierele timpului, încearcând să se opună karmei.
