După mai bine de două secole de la apariția sa, “Les Liaisons dangereuses”, romanul epistolar al lui Pierre Choderlos de Laclos, încă mai ispitește lumea artistică cu povestea sa incitantă. În centrul acțiunii stau marchiza Merteuil și vicontele Valmont, personaje imorale, dominate de ură, care folosesc puterea seducției pentru a-i manipula pe cei din jur. Prin jocurile lor periculoase profită de naivitatea celorlalți, schimbând în mod tragic destine.

Publicat în Franța în anul 1782, “Les Liaisons dangereuses” scandaliza lumea literară a secolului al XVIII-lea, circumscrisă în limitele gândirii trasate de biserică, stat și tradiție. Cu toate că liber-gânditorii apăruseră încă de prin secolul al XVI-lea, tema sensibilă a imoralității și a plăcerilor sexuale încă nu fusese abordată în literatură decât tangențial. În acest context, opera lui Laclos vine și radiografiază nobilimea franceză depravată, scormonind printre intrigile sale amoroase. “Neprihăniții” cititori francezi, cu frică de Dumnezeu și străini de aventurile de alcov, sunt frapați de tupeul lui Laclos de a recunoaște și de a diseca desfrâul ce mustea în spatele unei societăți ce propovăduia sus și tare morala creștină.

După șocul produs în acele vremuri, cartea a cam fost dată uitării, pentru ca, două secole mai târziu, cineva să o șteargă frumușel de praf și să o readucă în atenția publicului. Cetățenii secolului al XX-lea, ocrotiți acum de tot soiul de drepturi și libertăți, nu se mai uită cu coada ochiului la rândurile promiscue, rușinați că au comis nu știu ce păcat chiar și numai cu puterea imaginației. Dimpotrivă, dezvoltă și reinterpretează în diferite medii artistice “moștenirea” lăsată de Laclos. Spectacole de teatru, operă sau balet, emisiuni de radio și de televiziune, câteva romane și chiar și o manga (benzi desenate japoneze) răsucesc pe toate părțile subiectul provocator.

Cea mai pertinentă formă de artă, care face cunoscută povestea publicului larg, o reprezintă însă filmul. Primele ecranizări, omonimul “Les liaisons dangereuses” (1959) și “Une femme fidèle” (1976), ambele în regia aceluiași Roger Vadim, aparțin francezilor, ca de altfel și ultima, “Les Liaisons Dangereuses” /”Dangerous Liaisons” (2022). Tentația “Legăturilor periculoase” depășește granițele europene, provocându-i și pe producătorii de la Hollywood, dar și pe cei din prospera industrie asiatică a filmului.

Există nu mai puțin de 8 filme artistice și 7 seriale pentru televiziune al căror scenariu pornește de la povestea lui Laclos. Pentru iubitorii de seriale, sugerez K-drama “Tempted” (2018), o adaptare modernă a cărei recenzie o găsiți aici. Cele 5 filme la care m-am oprit sper să acopere diversitatea dorințelor cinefililor. Unele abordează povestea clasică, cu iz medieval, altele adaptează subiectul la vremurile noastre. Cum, evident, în epoca telefoanelor mobile nu prea își fac de cap marchizele, conții și viconții, ecranizările moderne se gândesc că ar fi bine să atribuie desfrâul unor adolescenți dezinhibați de orice prejudecăți.

Indiferent că sunt mai maturi sau mai tinerei, marchiza de Merteuil și vicontele de Valmont (și echivalenții lor), sunt musai bogați, atrăgători și renumiți în cercurile în care se învârt. Dacă ea pozează într-o persoană virtuoasă, pentru că asta apreciază societatea la o femeie, el se mândrește cu statutul de mare cuceritor, “calitate” permisă și chiar prețuită de aceeași societate la un bărbat. În realitate, sunt două persoane libertine, cinice și duplicitare, întrunind cam toate ingredientele necesare unui succes garantat în arta manipulării. Cei doi – între care există o relație mai veche, nuanțată și de o oarece tensiune sexuală – găsesc o plăcere sadică în a seduce și abandona. O fac din răutate, răzbunare sau amuzament, iar jocurile cu care se mândresc îi marchează pe ceilalți, dar se întorc și împotriva lor, într-un fel sau altul, transformându-le în cele din urmă prietenia într-o rivalitate distructivă.

În toate ecranizările există trei victime principale, care păstrează, într-o măsură mai mare sau mai mică trăsăturile personajelor din carte: doamna Tourvel – simbolul virtuții feminine și țintă provocatoare pentru Valmont, Cécile Volanges – o copilă venită de la mănăstire care are neșansa de a fi promisă ca mireasă fostului amant al marchizei Merteuil și cavalerul Danceny, tânărul profesor de muzică al lui Cécile, îndrăgostit de eleva sa.

În centrul acțiunii pline de ademeniri și intrigi stă un pariu, pe care Valmont îl face cu marchiza Merteuil: cum că el o va seduce pe doamna Tourvel, cucerind acea adevărată fortăreață a moralității. Ei bine, asta până când fortăreața moralității începe să se clatine, asediată de viconte cu tot arsenalul său de seducător invincibil. Și cum un pariu fără miză este ca pâinea fără sare, este pusă la bătaie tocmai marchiza, trofeul suprem al unui război purtat pe frontul plăcerilor senzuale.

Personajele evoluează (sau involuează) din punct de vedere psihologic, principiile lor de viață, aparent indestructibile, se mai schimbă, iar deznodământul le conferă o soartă potrivit dictonului “după faptă și răsplată”. Până la urmă atât imoralitatea, cât și naivitatea au prețul lor. Unul pe care fiecare ecranizare îl vede în felul ei.

Dangerous Liaisons (1988)

Bazată pe piesa din 1985 a lui Christopher Hampton, ea însăși o adaptare a romanului lui Laclos, coproducția americano-britanică din 1988 reprezintă cea mai fidelă ecranizare a operei originale, respectând aproape întocmai personajele, locul, timpul și firul narațiunii.

Pentru a se răzbuna pe un fost amant care a părăsit-o și care urmează să se însoare cu tânăra ei rudă, Cécile de Volanges (Uma Thurman), Marquise de Merteuil (Glenn Close) îi cere vicontelui Valmont (John Malkovich) să o dezonoreze pe fată înaintea căsătoriei ei. Vicontele refuză, pe motiv că este prea simplu să seducă o adolescentă naivă. La renumele său, i se pare mai provocator să facă acest lucru cu Madame de Tourvel (Michelle Pfeiffer), o femeie evlavioasă, vestită pentru morala strictă și pentru fericirea mariajului său. Marchiza acceptă un pariu, cu miza de a i se dărui vicontelui, dacă acesta o seduce pe Madame de Tourvel și aduce dovada scrisă a “izbânzii”.

În paralel, marchiza nu renunță la planul de a-și umili fostul amant și înlesnește angajarea Cavalerului Danceny (Keanu Reeves) ca profesor de muzică pentru Cécile, în speranța că cei doi se îndrăgostesc, iar Cécile își va pierde fecioria. Lipsa de experiență a tinerilor face însă ca apropierea dintre ei să se rezume numai la câteva scrisori de dragoste. În timp ce le sabotează relația, informând-o pe mama lui Cécile, Madame de Volanges (Swoosie Kurtz), de existența corespondenței dintre cei doi, marchiza îi devine timidului Danceny confidentă și îl ia sub “aripa” ei ocrotitoare.

Între timp, vicontele, intrigat că Madame de Tourvel a fost atenționată de Madame de Volanges asupra caracterului său libertin, îngreunându-i astfel misiunea, se răzbună pe aceasta din urmă. Indirect, așa cum știe el mai bine. Folosind șantajul, minciuna și manipularea, cei doi parteneri machiavelici acționează cu tenacitate pentru a-și atinge obiectivele, însă dragostea și orgoliile le încurcă, în cele din urmă, planurile.

Finalul este și el asemănător celui din carte. Cine a lecturat-o deja, îl cam știe. Pentru cine nu a făcut-o sau nu a văzut filmul, nu are sens să stric eu plăcerea de a-l descoperi. O să fac spoiler numai la generic, pentru că merită știut. Deja am amintit sumedenia de actori celebri care interpretează personajele. O mențiune specială pentru Glenn Close și Michelle Pfeiffer, nominalizate la Oscar pentru prestațiile lor din film. Și, pentru că a venit vorba de Oscar-uri, filmul a fost nominalizat la șapte categorii (inclusiv la categoria “Cel mai bun film”) și a câștigat trei, pentru cel mai bun scenariu adaptat, cea mai bună scenografie și cele mai bune costume.

De notat și numele regizorului – Stephen Frears, în dreptul căruia sunt trecute filme care au primit un feedback pozitiv de la critici și/sau de la spectatori: “The Grifters” (1990), “High Fidelity” (2000), “Dirty Pretty Things” (2002), “The Queen” (2006), “Philomena” (2013) sau “A Very English Scandal” (2018) (ca să amintesc câteva dintre ele).

Valmont (1989)

“Valmont”, în regia lui Milos Forman, a avut neșansa să apară la mai puțin de un an de la lansarea cu mare tam-tam a lui “Dangerous Liaisons”. Cu toate că filmul a fost un eșec la box-office și nici recenziile criticilor nu au fost prea darnice cu el, totuși, în timp, mulți cinefili l-au preferat în detrimentul predecesorului său.

Ecranizarea franco-britanică “Valmont” dezvoltă același subiect, cu aceleași personaje, dar se abate deseori de la litera cărții lui Laclos, iar tehnica narațiunii prin scrisorile dintre cei doi confidenți, marchiza Merteuil și vicontele Valmont, lipsește. Deznodământul e diferit și nu are impactul moralizator din “Dangerous Liaisons”, Milos Forman optând mai degrabă pentru iertarea greșelilor unor eroi, decât pentru sancționarea lor exemplară. De altfel, “Valmont” prezintă mai “blând”, mai uman povestea, pe alocuri o îmbracă în tonuri ludice, iar glumele de salon despre virtute și fidelitate, ca și dialogurile savuroase între Valmont și marchiză, îi dau un aer mai vesel, aparent superficial și neserios.

În rest, ambele producții ne încântă cu decoruri și costume de excepție (“Valmont” primește și el o nominalizare la Oscar la categoria “Cele mai bune costume”), sunt bogate în replici spirituale, deseori acide, se bucură de regizori renumiți și de distribuții generoase.

Interpreții cuplului de “răufăcători” din “Valmont”, Anette Bening și Colin Firth au însă un farmec aparte. Diabolismul marchizei se ascunde în spatele frumuseții și delicateții emanate de Bening. Ceea ce incită, pentru că e greu de acceptat ca o femeie atât de fină, de blândă și de zâmbitoare să ascundă atâta răutate și ipocrizie. În plus, Anette Bening are doza de senzualitate susceptibilă să ispitească orice bărbat, ceea ce pare să îi cam lipsească lui Glenn Glose, o marchiză Merteuil a cărei expresie rece și zâmbet perfid sugerează oarecum că în spatele lor se ascunde o femeie diabolică. În timp ce Valmont-ul lui John Malkovich este mai dur și se bate puternic cu pumnul în piept că e un Casanova irezistibil, cel al lui Colin Firth are cu o notă de rafinament și de șarm englezesc, care te invită să-i întrezărești cu ușurință abilitățile de seducător.

Meg Tilly interpretează o doamnă Tourvel mai blândă și mai vulnerabilă decât cea portretizată de Pfeiffer și, din păcate, “Valmont” pare să nu îi acorde acestui personaj o atenție la fel de mare cum o face filmul lui Stephen Frears. O remarcă pentru Fairuza Balk, care la 14 ani (cât avea în timpul filmărilor) îi imprimă lui Cécile (15 ani) mai multă drăgălășenie și candoare decât reușește să transmită Uma Thurman ( la 18 ani și la 1.80 m înălțime).

Cum de gustibus non disputandum est, între cele două filme de epocă, fiecare poate opta pentru varianta care îi place: “Dangerous Liaisons”, varianta hard, care se înscrie fidel între tipare cărții, expunându-și direct personajele puternice, fără a le menaja deciziile și destinul sau varianta soft “Valmont”, derulată într-o atmosferă mai idilică, mai caldă și cu o notă în plus de subtilitate, care lasă loc exercițiilor de deducție ale cinefilului.

Cruel Intentions (1999)

“Cruel Intentions” ne provoacă cu o adaptare mai îndrăzneață. Evident, subiectul nu era nici înainte de dus la biserică, însă regizorul Roger Kumble îl aruncă într-o zonă și mai fierbinte, care să suscite un plus de interes, îndeosebi din partea cinefililor mileniali. Dacă asta a urmărit, a reușit, “Cruel Intentions” fiind ecranizarea cu cel mai mare succes la box-office. Filmul urmează, în mare parte, firul narativ al cărții, dar aduce povestea în New York-ul anilor 90, iar pe protagoniști la vârsta adolescenței, legându-i de vicii și chestii trendy vremurilor în care trăiesc: droguri, țigări, diversitate sexuală și rasială, limbaj licențios, telefoane mobile și net.

După ce ne informează în generic că e inspirat de romanul lui Laclos, “Cruel Intentions” debutează cu câteva scene care ne indică fără dubiu cine este “urmașul” vicontelui Valmont, fustangiul de acum mai bine de două secole. Cine să fie oare, când vezi un adolescent îmbrăcat la patru ace, apăsând piciorul pe accelerația unei mașini sport decapotabile de epocă, un “biet” Jaguar XK140 din 1956? Dacă nu ne-am dumerit încă că el e “alesul”, ei bine, faptul că tânărul se îndreaptă la o ședință de psihoterapie ca să își rezolve problema cu obsesia sexuală, clarifică treaba. De tratat nu se tratează, dar se răzbună pe doctorița care l-a suprataxat cu nesimțire: se dă la ea atât cât să priceapă că i-a sedus prețioasa fiică de nota 10, viitoare absolventă de Princeton care, după spusele mamei, nu e de nasul perversului (pe care ea îl consiliază mai în serios, mai în scârbă). Ca un bonus, băiatul postează pe net o fotografie nud cu odrasla perfectă a doctoriței, însoțită de o explicație cât se poate de pertinentă și de usturătoare: “Great Parenting?? How To Raise The Perfect Slut. Dr. Regina Greenbaum”.

Acesta e Sebastian Valmont (Ryan Phillippe), frumușelul care își savurează momentul de glorie chiar sub ochii ieșiți din orbite (de nervi și de umilință) ai doamnei doctor Greenbaum (Swoosie Kurtz), în timp ce trece nonșalant la o nouă cucerire. Nu de alta, dar îl are pe acel “vino-ncoa”, care le face pe femei să îi cadă la picioare chiar și după câteva cuvinte șoptite la ureche cu tonul potrivit. După nici 5 minute de vizionare, în care Sebastian ne-a convins de stofa lui de playboy, ne bate gândul că o să ne zdrobească cu o avalanșă de victime facile și că în film toate reprezentantele sexului frumos excelează prin credulitate.

Temerile ne sunt anulate când apare în scenă sora vitregă, colega de școală și partenera de “afaceri” a lui Sebastian, Kathryn Merteuil (Sarah Michelle Gellar), o frumusețe unsă cu toate alifiile, obișnuită să fie ea cea care cucerește și manipulează bărbații și nu invers. Pe de altă parte, mai e și cumințica și principiala Annette Hargrove (Reese Witherspoon), o fată din Kansas City, nou-venită la liceul new-york-ez al celor doi frați celebri. Annete este varianta adolescentină și modernă a doamnei Tourvel, ale cărei castitate și virtute exemplare ne sunt sugerate de la început de titlul unui articol de revistă care îi poartă semnătura: “Declarația unei virgine: De ce vreau să aștept”. Și, evident, este marea provocare a seducătorului Sebastian.

Nu o să repet subiectul, pentru că se învârte cam între aceleași repere, cu modernizările de rigoare. Nu rezist însă să nu mă opresc la un alt personaj, la ce-a de-a doua țintă a lui Sebastian, Cecile (Selma Blair), o replică a originalului a cărei stângăcie frizează idioțenia. Inocența lui Cecile pare anulată de gesturile ei fățiș lascive, fata fiind abonată la desfacerea picioarelor pe unde apucă. Bine, în cadrul lecțiilor ei de muzică (dar numai acolo) pozițiile sunt justificate, bucurându-se și de complicitatea ostentativă a violoncelului, înlocuitorul vechii și mai nevinovatei harpe la care învăța să cânte clasica Cécile. Ce să mai zici dacă instrumentul scoate sunete frumoase numai dacă îl ții între picioare? Oricum, până la emanciparea ei sexuală, Cecile nu îți dă niciodată senzația că ar fi în zona care trebuie, aceea a ingenuității. Până când și în celebra lecție de ajungere la “prima bază”, predată de Kathryn, după câteva indicații verbale, Cecile pare să preia rapid conducerea în primul ei french kiss.

Și à-propos de scena sărutului dintre Selma Blair și Sarah Michelle, se pare că a rămas memorabilă. A câștigat în 2000 Premiul MTV pentru cel mai bun sărut dintr-un film și se spune că ea a fost principalul atu care a propulsat filmul pe locul 32 în topul “The 50 Sexiest Movies Ever”, realizat în 2008 de revista americană de divertisment Entertainment Weekly (EW). Asta nu înseamnă că scena cu pricina ar diminua cu ceva meritul prim-planurilor cu Ryan Phillippe și Reese Witherspoon, foarte senzuali în relația lor intimă, o transpunere pe ecran a chimiei dintre cei doi actori, iubiți la acea vreme și în viața reală.

Untold Scandal (2003)

Cine și-ar fi închipuit că adaptarea cinematografică care debutează cel mai curajos, printr-o scenă interzisă minorilor, provine din pudica Sud-Coree? Ce e drept, sfioșenia cadrelor romantice sud-coreene este apanajul k-dramelor, acolo unde intimitatea îndrăgostiților se reduce, de obicei, la o simplă și aproape imobilă atingere a buzelor, surprinsă de cameră dintr-o sută de unghiuri, pentru a-i da o falsă intensitate. Filmul sud-coreean este capabil însă să ne ofere erotism din plin, iar “Untold Scandal” (2003) se înscrie în această linie.

Scena de deschidere, cu nuditate și cu conținut sexual explicit, vine însă după un intro în care suntem atenționați că personajele imorale și libertine ale filmului au o existență îndoielnică în realitate. De ce? Pentru că ele trăiesc în perioada Joseon-ului, ultima, cea mai grandioasă și cea mai lungă dinastie coreeană, fondată pe bazele confucianismului și ale sistemului său de înalte valori. Învățăturile lui Confucius, care propovăduiesc ca bărbații să fie adevărați gentilomi, iar femeile – modeste și respectuoase, rămân între filele cărții, iar pe ecran asistăm la un derapaj al moralității existente în scripte. Viciile și slăbiciunile nu ocolesc oamenii nici măcar într-o societate austeră, recunoscută pentru strictețea normelor.

Ecranizarea asiatică din 2003 păstrează acțiunea romanului lui Laclos în secolul al XVIII-lea, dar o transferă și o adaptează obiceiurilor din Coreea dinastiei Joseon. Una dintre aceste tradiții este ca un nobil însurat să aibă, cu acordul bătrânilor, o concubină. Cum scopul este păstrarea liniei familiale, amanta oficială trebuie să fie o tânără feciorelnică, gată să îi asigure descendenți sănătoși. Este găselnița care declanșează povestea despre răzbunare și seducție.

Respectând regulile înaltei societăți, Madam Jo (Lee Mi Sook), o femeie frumoasă, trecută de prima tinerețe, se oferă cu generozitate să-i organizeze soțului său nunta cu viitoarea concubină, Lee So Ok (Lee So Yeon), o copilă pură de 16 ani. În realitate, Madam Jo este rănită în orgoliu și, măcinată de ură, îi propune în secret vărului său mai mic (și afemeiat), Jo Won (Bae Yong Joon), să o lase gravidă pe fecioară, în numele unei duble răzbunări: a ei și a lui. A lui pentru că prima și marea iubire lui iubire a lui Jo Won este chiar Madam Jo, femeia pe care i-a furat-o cumnatul. Madam Jo și Jo-Won, replicile marchizei Isabelle de Merteuil și a vicontelui Sébastien de Valmont sunt doi nobili erudiți, cu un statut familial reconfigurat: ea este căsătorită, iar el văduv.

Omologa doamnei Marie Tourvel, Lady Jung (Jeon Do Yeon), adevărata țintă a seducătorului Jo Won, se îndepărtează și mai mult de original. Spre deosebire de celelalte variante de pe marile ecrane, ea nu are nici soț, nici iubit, trimiși, de dragul complotului, departe de locul acțiunii. A avut un soț, dar omul și-a dat duhul de vreo nouă ani, înainte de a se consuma căsătoria, așa că Lady Jung, supranumită “Poartă a castității”, este acum o văduvă fecioară, de 27 de ani, cea mai virtuoasă și cea mai supusă regulilor (inclusiv catolice), tradițiilor și prejudecăților decât oricare clonă a doamnei Tourvel.

“Untold Scandal” preia, în mare parte, conflictele din roman și păstrează stilul epistolar pentru relevarea întâmplărilor și a sentimentelor. Ritmul filmului este un pic lent, iar tonul sobru e în concordanță cu strictețea normelor etice ale vremii. Lipsesc opulența și tumultul saloanelor franceze, însă pelicula atrage prin elemente de cultură asiatică medievală, fie că este vorba de gândirea filozofică, literatura, pictura, muzica, caligrafia, arhitectura, gastronomia sau de costumele specifice acelor vremuri și locuri.

“Untold Scandal” a avut un mare succes în rândul publicului, dar și al criticilor, fiind distins cu numeroase premii în Asia, dar și la Festivalul de Film de la Verona (Festival internațional dedicat filmelor de dragoste, desființat în 2010). Distribuția concentrează actori celebri ai cinematografiei sud-coreene, iar Jeon Do Yeon și Bae Yong Joon sunt renumiți și pe plan internațional. Bae Yong Joon devenise deja, cu un an în urmă, foarte popular datorită succesului pe care l-a avut “Winter Sonata” (2002), o melodramă exponențială a “Noului val coreean”, cu succes uriaș în Asia, dar promovată și în America. Faima lui Jeon Do Yeon a depășit barierele asiatice patru ani mai târziu, prin câștigarea premiului pentru cea mai bună actriță la cea de-a 60-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes.

Deci, dacă vreți să vedeți cum se mai distrau nobilii din Joseon, dincolo de uneltirile de la Curte și actele de vitejie, nu aveți decât să urmăriți această adaptare sud-coreeană care ne confirmă universalitatea subiectului lui Laclos.

Les liaisons dangereuses (Dangerous Liaisons) 2022

O să încep cu fascinanta notă de pe IMDB care, la trei luni de la lansarea acestui film francez, a crescut încet-încet până la maximul său, adică 4. Nu zic ca să vă sperii. Până la urmă și mult-blamatul “Fifty Shades of Grey” (2015) se învârte tot pe acolo, dar asta nu l-a împiedicat să aibă un succes uriaș la box-oficce, iar pe puritanii și pretențioșii săi spectatori să tragă bine-mersi cu ochiul și la continuările lui.

“Les liaisons dangereuses” (2022) pornește din start cu un mare handicap: vine după ce mai multe adaptări ale aceluiași roman acoperiseră mai toate gusturile și mai toate exigențele cinefililor. În plus, nu se bucură nici de o distribuție sonoră, așa cum se întâmplase cu precedentele ecranizări. Pentru un nefamiliarizat cu tema “jocurilor periculoase”, fără așteptări să vadă taman acum vreo operă de artă cinematografică, ci mai degrabă se lasă sedus de reclama Netflix-ului, care îl invită la o poveste ușoară cu tineri frumoși, filmul ar trebui să fie ok. Un film a cărui acțiune se petrece în era smartphone-urilor, așa că așteptați-vă la o invazie de telefoane mobile care pozează, filmează și se încing sub asediul rețelelor de socializare.

După 23 de ani, producția franceză merge pe aceeași linie ca și “Cruel Intentions” (1999), atribuind jocurile periculoase liceenilor. Ce aduce nou? Mai nimic, numai că exacerbează promiscuitatea, infracționalitatea și tendința de autodistrugere din rândul adolescenților. Drogurile nu mai sunt “trase” prin vreun colț dosnic, ci devin un produs de consum în masă. Petrecerile, garnisite cu “prafuri” și stropite din plin cu alcool, se transformă în adevărate orgii. Dacă “Cruel Intentions” părea curajos în abordarea temei LGBT, în spiritul celebrei corectitudinii politice (Political correctness), acum cuplurile gay, ca și sexul în grup frizează normalitatea. Cumva te întrebi pe unde sunt pitiți liceeni heterosexuali și speri să apară și o scenă de dragoste (fizică) clasică, între un singur bărbat și o singură femeie, mergând pe ideea că povestea originală e oarecum respectată.

De fapt, filmul chiar insistă să respecte cât mai mult povestea originală, cu toate că deseori dă senzația de forțare și creează inadvertențe între elementele clasice și micile schimbări pe care le aduce.

Cuplul “demonic” este și aici, evident, popular. Faima celor doi nu mai este însă garantată nici de sângele lor albastru, ca acum 200 de ani și nici de banii din cont, ca acum 20 de ani. Ea este cuantificată de numărul de urmăritori de pe rețelele de socializare. În vârful piramidei popularității online stau cocoțați Vanessa (Ella Pellegrini), fost copil minune al ecranului, acum o actriță fără contracte și Tristan (Simon Rérolle), campion francez la surfing. Pentru a-și menține acest loc privilegiat în fața netizenilor din Biarritz, (mulțumiri pentru promovarea frumoasei stațiuni turistice de la Oceanul Atlantic), ei joacă rolul îndrăgostiților perfecți. Și iată noutatea: dacă în toate celelalte ecranizări, cei doi aliați erau, în ochii celorlați, doar doi buni amici, aici formează oficial un cuplu indestructibil de iubiți. În realitate, ei sunt doar doi parteneri contractuali, care, din rațiuni de marketing, au obligația să afișeze o falsă poveste de iubire.

Vanessa și Tristan au, ca și la marquise de Merteuil și le vicomte de Valmont, aceleași metehne. Plictisiți de atenția plebei care îi divinizează, își condimentează existența cu provocări anuale dubioase. Cea care se laudă cu trofeele seducției pare a fi, de această dată fata, adică Vanessa. Și, ca să nu cădem în vreun păcat, judecând că adolescenții dețin exclusivitatea în ale desfrâului, filmul ne sugerează că plăcerile vinovate sunt tentante la orice vârstă și pentru oricine. Sedușii despre care ne povestește Vanessa sunt doi adulți. Nu orice adulți, ci un călugăr și un profesor, director de școală, adică taman simbolurile moralității, dar și garanții perfecți ai discreției. Este greu de crezut că stâlpul educației ori pioasa față bisericească o să trâmbițeze vreodată beneficiile unui sex oral primit de la o minoră. Cu asta, filmul ne-a liniștit că Vanessa nu și-a pierdut statutul oficial de iubită fidelă.

Intriga poveștii clasice este respectată, adică băiatul, Tristan, are misiunea de a seduce două reprezentante virtuoase ale sexului frumos. Numai că virtutea e făcută praf aici. Prima țintă, Charlotte (Héloïse Janjaud), este aleasă pentru a satisface setea de răzbunare a Vanessei, dintr-un motiv de-a dreptul hilar. Și varianta din 2022 a lui Cecile ar trebui să fie prezumată drept ingenuă, din timp ce tocmai s-a întors acasă după șase ani petrecuți la mănăstire. Fata nu are însă nicio treabă cu inocența. Poate cu nerozia. După ce a cunoscut plăcerile carnale cu o grămadă de călugărițe pe la lăcașul de cult, Charlotte vrea să încerce sexul cu un bărbat, dar parcă n-ar renunța nici la vechile senzații “monahale”.

Cea de-a doua țintă și obiectul pariului dintre Vanessa și Tristan este Célène (Paola Locatelli), noua lor colegă de liceu. E o pariziancă care iubește lectura (cărți adevărate, cu file din hârtie, nu știri online), nu-și expune viața pe rețelele de socializare și, culmea, deși are doar 17 ani, e logodită (cu alesul rămas la Paris) și cu nunta programată într-un an. Dacă nu ați înțeles încă, Célène este cu totul și cu totul altceva decât puturoșii, inculții și depravații ei colegi de liceu. Pe ea vrea să o “strice” Tristan, scoțându-i din cap tâmpeniile cu dragostea adevărată, mariajul și fidelitatea.

Uitând că ni l-a prezentat pe Tristan în ipostaza unui unui tip cuplat și nu ca pe unul liber și libertin, precum era Valmont, filmul se încăpățânează să folosească și ideea atenționării lui Célène despre caracterul rău al surfer-ului. Adică la ce mai trebuia să se frământe această fată logodită și virgină, că nu a băgat în seamă avertizările (inutile), din timp ce ea acceptase avansurile unui tip despre care știa că are iubită? Până la urmă, era deja suficient ca Célène, amețită de arătosul și generosul Tristan, să își facă griji pentru dubla ei problemă de conștiință: trădarea logodnicului ei și “împrumutarea” lui Tristan de la iubita lui. Oricum, Tristan este cea mai cuminte și romantică versiune a lui Valmont și, per ansamblu, rămâne senzația că răutatea, prostia și imoralitatea sunt aruncate mai mult în dreptul personajelor feminine.

Dacă vă hotărâți să vizionați “Les liaisons dangereuses” (2022), pregătiți-vă așadar să intrați în viața tumultuoasă a liceenilor francezi. Chiar dacă excede în imoralități, nestatornicii și teribilisme juvenile, perioada adolescenței lasă loc și sentimentelor sincere de dragoste, iertării și acordării unei noi șanse. În plus, vă puteți bucura de doi actori drăguți: exotica Paola Locatelli (18 ani, reprofilată de la statutul de model și de influencer cu vechime la cel de actriță debutantă) și Simon Rérolle (25 ani, cu ceva experiență în actorie), care ne încântă în film și cu abilitățile sale de rapper.

Jocurile seducției în spatele culiselor

Adaptările cinematografice ale romanului lui Pierre Choderlos de Laclos au iscat “jocuri periculoase” nu numai pe ecran, ci și în spatele lui, unii actori (și unii regizori) cedând ispitei născute pe platourile de filmare.

Roger Vadim, regizorul primelor două ecranizări, a fost faimos (și) pentru legăturile romantice pe care le-a avut cu actrițe din filmele pe care le regiza. Două dintre cele mai celebre (Brigitte Bardot și Jane Fonda) i-au devenit soții, iar alta (Catherine Deneuve) i-a dăruit un fiu. În timpul producției “Une femme fidèle” (1976) și pentru o vreme după aceea, Vadim a avut o aventură cu actrița principală, Sylvia Kristel – cunoscută publicului pentru faimoasele filme erotice din anii 70, “Emmanuelle”. La acea vreme, regizorul era căsătorit și avea un fiu cu actrița Catherine Schneider. În iunie 1977, cei doi au divorțat…

“Dangerous Liaisons” (1988) a dezlănțuit și el focul pasiunii. Unul care a ars puternic, dar pentru scurtă durată. Pe ecran, i-a prins pe doamna Tourvel și pe vicontele Valmont, iar în culise pe interpreții lor, Michelle Pfeiffer și John Malkovich. Amândoi erau căsătoriți la acea vreme, Pfeiffer, din 1981, cu actorul Peter Horton, Malkovich, din 1982, cu actrița Glenne Headly. Căsniciile amândurora s-au încheiat în 1988, prin divorț. Unii spun că din cauza relației lor amoroase de pe platourile de filmare. Alții zic că la acea vreme mariajele lor deja scârțâiau și că Pfeiffer chiar era despărțită în fapt de soț. Dacă, un deceniu mai târziu, Malkovich a vorbit, mai în glumă, mai în serios despre legătura lui cu Pfeiffer, ea nu a recunoscut niciodată ce s-ar fi întâmplat ceva între ei. “Trădătorul” a fost regizorul filmului, Stephen Frears, care a dezvăluit aventura, dar și impactul devastator pe care aceasta l-a avut asupra actorului. Rămas și fără soție, și fără Pfeiffer, Malkovich a căzut în depresie și a fost nevoit să apeleze pentru o perioadă bună de timp la terapie.

Doamna Tourvel și vicontele Valmont i-au “ajutat” să se îndrăgostească și pe actorii care le-au dat viață în ecranizarea “Valmont”. Când au avut loc filmările (august 1988 – ianuarie 1989), și Meg Tilly, și Coli Firth aveau 29 de ani. Ea era la apogeul carierei (în 1986, primise un Glob de Aur și fusese nominalizată la Oscar pentru rolul din “Agnes of God”), el se bucura de primele aprecieri în ale actoriei, pentru rolul din “Tumbledown”, din 1988. Ea canadiancă, căsătorită, cu doi copii. El englez, singur, fără copii. Oficial, au început să se întâlnească din 1989, după divorțul ei de producătorul de film Tim Zinnemann. În 1990 s-a născut fiul lor, William Joseph Firth (astăzi și el actor). Colin Firth și Meg Tilly s-au despărțit după mai bine de cinci ani, dar au rămas în continuare în relații bune.

Alarme false

Același Roger Vadim s-a iubit cu Annette Stroyberg, actrița principală din “Les liaisons dangereuses”, peliculă regizată de el în 1959. De data asta, nu este vorba de nicio seducție pe platourile de filmare care să îl aibă ca protagonist pe regizorul playboy, dat fiind că la data realizării filmului cei doi erau deja căsătoriți.

Pentru actorii principali Ryan Phillippe și Reese Witherspoon, filmările lui “Cruel Intentions” (iunie – iulie 1998) ar putea părea ocazia ideală pentru începerea binecunoscutei lor relații amoroase, legalizate ulterior prin căsătorie, în iunie 1999. În realitate, cei doi se întâlneau din 1997, iar atracția emanată de ei în film exista de o vreme și în viața reală.

Indiferent că s-au născut cu puțin timp înaintea filmărilor sau în timpul lor, legăturile romantice dintre actorii care i-au portretizat pe doamna Tourvel și pe vicontele Valmont sunt un indiciu al chimiei puternice dintre cele două personaje pe ecran și o invitație în plus la vizionarea acestor ecranizări.