Asedierea orașelor din Ucraina de către armata rusă, în martie 2022, mi-a amintit de “Dresden”, un film a cărui poveste se derulează pe fondul uneia dintre cele mai controversate operațiuni militare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: bombardarea Dresdei. Un film care m-a marcat acum câțiva ani, atunci când l-am văzut prima oară. La acel moment mă gândeam cât de bine e că trăim vremuri de pace și că politicienii au învățat ceva din ororile războiului. Se pare că m-am înșelat. Astăzi, istoria tinde să se repete, cu “actori” diferiți pe un alt teatru de operațiuni, dar cu aceleași victime: civilii nevinovați.

Am revăzut filmul zilele astea. Sincer, am făcut-o cu un ochi aruncat când la știrile de la TV (care mergea non-stop), când pe net, căutând, dintr-o paranoia fatidică, listele cu buncărele din România, stocul pastilelor cu iod și ce trebuie să conțină unui kit de salvare. Pentru că, printr-o ironie a evoluției societății, războiul de acum stă sub semnul amenințării unui atac nuclear. Cel puțin din perspectiva arsenalului existent și a discernământului îndoielnic al unor conducători (ca să o spun elegant).

“Dresden” este o dramă romantică de război, un film de televiziune în două părți, realizat de germani. Titlul și genul (război) te duc inevitabil cu gândul la atacurile aeriene anglo-americane asupra orașului german Dresda, din februarie 1945. Atunci au fost uciși peste 20.000 de civili și distrus unul dintre cele mai frumoase centre culturale ale Europei. “Dresden” nu este un documentar, dar cu siguranță pentru mulți se poate constitui într-o lecție de istorie utilă. Cunoscătorii mai chițibușari vor veni, probabil, cu critici legate de imaginea sau folosirea incorectă în film a nu știu ce tipuri de bombardiere, dar cred că asta contează prea puțin. Sau deloc. Pentru cine vrea însă să vadă un documentar despre raidul aerian asupra Dresdei, din 1945, recomand “Greatest Events of WW II in Colour”, Sezonul 1, Episodul 8: “Dresden Firestorm”. Îl puteți viziona pe Netflix.

“Dresda” încearcă să păstreze un ton neutru prin abordarea evenimentelor din perspectiva ambelor părți, atât a germanilor cât și a aliaților și inserează date istorice concrete și reale (atât cât poate fi și istoria de exactă și de obiectivă). Deciziile și acțiunile militare propriu-zise, discursurile politice și anunțurile vremii, redate pe calea undelor radio conturează contextul istoric în care se deapănă povești de viață ale unor oameni obișnuiți, germani, evrei sau britanici. Oameni cu sentimente, oameni care se tem, bravează, urăsc, iubesc, speră, se resemnează. Tocmai această percepție și trăire personală a întâmplărilor nefaste îndepărtează “Dresden” de zona documentarului.

Povestea centrală este una de iubire, cea dintre Anna Mauth (Felicitas Woll), o asistentă medicală din Dresda și pilotul britanic Robert Newman (John Light).

Anna lucrează la spitalul Martin Luther din Dresda, acolo unde este director chiar tatăl său, profesorul Carl Mauth (Heiner Lauterbach). În condițiile lipsei de personal medical și a numărului uriaș de răniți de război, pentru a-și ajuta tatăl, Anna a renunțat la studiile de la facultatea de medicină și profesează ca asistentă. O face cu devotament și curaj. E genul de persoană care rămâne lângă răniți, atunci când toată lumea se adăpostește la auzul sirenelor care anunță raidurile aeriene inamice. Sau genul de persoană care riscă să fie executată de Gestapo, apărând pacienții acuzați de trădare. Nu o face pentru că nu ar mai avea oricum nimic de pierdut. Are un iubit și o familie, trăiește într-o casă luxoasă, se învârte în cercurile înalte ale societății germane și, din punct de vedere material, nu duce lipsă mai de nimic, într-un oraș în care mulți se chinuie să supraviețuiască de pe o zi pe alta.

În ciuda suferinței din jur, Anna este o fire veselă, care încearcă să se bucure de cei 24 de ani ai săi. Chiar dacă o face pe ascuns. Și chiar dacă asta înseamnă să își permită, în incinta spitalului, pentru câteva minute, să râdă, împreună cu amica ei, la “o eprubetă” cu alcool, să viseze la călătorii prin Italia, să fumeze sau să danseze pe muzica “afurisiților” de americani. Iubitul ei, chirurgul Alexander Wenninger (Benjamin Sadler), un tip rece și calculat, încearcă să-i mai tempereze elanul tinereții și să o facă să vadă riscurile la care se expune chiar sub nasul naziștilor.

Robert este pilot al Forțelor Aeriene Regale (RAF). Într-o misiune de bombardare a orașului Magdeburg, în 16 ianuarie 1945, avionul său este doborât. Echipajul se parașutează, însă este executat de către săteni. Singurul supraviețuitor este Robert. Împușcat, reușește să fugă și să se ascundă într-un staul, unde împarte cazarea și masa cu … oile. Și unde se debarasează de uniforma militară și de orice urmă care i-ar trăda identitatea. Își păstrează talismanul și o fotografie veche, făcută cu mama sa, pe când era copil. Îmbrăcat în haine ponosite de civil, se intercalează cu succes printre refugiații din estul Germaniei, goniți de invazia Armatei Roșii a lui Stalin.

Intră în Dresda și se adăpostește în pivnița spitalului Martin Luther, acolo unde îl descoperă Anna. Din omenie și dintr-un simț al profesiei ea îl ajută, aducându-i pe furiș alimente și tratându-i rana. Și mai ales păstrându-i secretul. Secret pe care, la început, nici ea nu prea îl știe. Este atrasă de fugarul necunoscut și tăcut și rămâne impresionată când Robert salvează un copil care vrea să se sinucidă. Așa începe povestea lor de dragoste. Frumoasă și neverosimilă. Câteva priviri, câteva atingeri, câteva vorbe… Dar dragostea e oarbă și are căi numai de ea știute. În doar câteva zile, acceptarea lor tacită se transformă în pasiune, iubire, devotament.

Să credem, totuși, că circumstanțele fac imposibilul posibil. Până la urmă, pe vreme de război, timpul are alte dimensiuni, viitorul se poate reduce la doar câteva minute, deciziile oamenilor devin ilogice, iar sentimentele sunt confuze și au intensități exacerbate. Încercați să acceptați această pseudo-justificare de dragul ficțiunii și să urmăriți iubirea emoționantă a celor doi. Chiar dacă e greu de crezut, pentru că îndrăgostiții aparțin unor țări care se află în plin război. Chiar dacă Anna trece cam ușor peste temerea că Robert e dezertor, apoi peste suspiciunea că e spion și, într-un final, peste certitudinea că e pilot pe un bombardier britanic. Și chiar dacă e năucitor de mare viteza cu care ea dezvoltă sentimente pentru un bărbat cu care nu a schimbat decât câteva vorbe. Asta în condițiile în care, în paralel, organizează logodna cu doctorul pe care îl știe de trei ani de zile și pe care îl alinta, cu doar câteva zile înainte, cu apelative pline de drăgălășenie și apreciere: Alexandru cel Mare, cuceritorul meu, cuceritorul Amazoanelor, conducătorul….

“Omul este liber doar când are de ales” (părintele). “Știi ce e mai rău decât să nu fii liber? Să nu fii liber și să te amăgești că ești” (Robert). Poate că tocmai perspectiva unui viitor hotărât de alții pentru ea este catalizatorul deciziei Annei de a fi cu Robert (familia o pune să se căsătorească imediat, Alexander consideră că e timpul pentru următorul pas, ca Anna să îi dăruiască copii).

Libertatea rămâne o iluzie însă, pentru că tatăl Annei are (și) alte planuri pentru ea. Și mai ales pentru că războiul are alte planuri pentru toți. În ultimele 45 de minute ale filmului, bombardamentul englezilor asupra Dresdei, început pe 13 februarie, ora locala 22.13, devine “personajul” central. El este cel care trasează, de acum încolo, destinele tuturor. Camerele se focusează pe teroarea furtunii de foc care cuprinde orașul: clădirile care se prăbușesc, zgomotul asurzitor al exploziilor, vântul fierbinte, panica oamenilor, țipetele, durerea, disperarea.

Paradoxal, în scurt timp, singura speranță rămasă este moartea. Moartea rapidă, pentru că în acel infern înspăimântător cei mai mulți oameni sunt sufocați de aerul arzător și toxic sau arși de vii. Dacă la începutul raidului aerian, locuitorii Dresdei se călcau în picioare în speranța supraviețuirii, în final ajung să fie solidari în fața morții. Undeva, în haosul mistuitor, în timpul celui de-al doilea atac aerian, Anna și Robert urmează calea iubirii și a sorții.

Epilogul aduce în prim-plan o scenă petrecută la 60 de ani distanță de tragicele evenimente, în data de 30 octombrie 2005, cu ocazia sfințirii bisericii Frauenkirche din Dresda. Filmările sunt cele originale, de la locul slujbei religioase. Distrusă în timpul bombardamentelor din 1945, biserica a fost reconstruită în cea mai mare parte cu ajutorul donațiilor, inclusiv din partea britanicilor, ca un simbol al împăcării combatanților celui de-al Doilea Război Mondial. Imaginea finală concentrează mesajul acestui tulburător film-omagiu: în lume trebuie să existe înțelegere, speranță, credință. Și mai ales pace.