Alb-negru, ceva umor bun, o Audrey Hepburn inocentă și adorabilă, un Gary Cooper trecut de prima tinerețe …. Cam asta ar fi, în câteva cuvinte, „Dragoste de după-amiază”, o comedie romantică având savoarea anilor 50. Și când un film romantic te desfată cu doi dintre cei mai frumoși oameni ai planetei (în clasamentele all-time), care mai sunt și laureați ai mult-râvnitului Oscar (bonus profesional), la care mai adaugă și un regizor ca Billy Wilder („Sabrina”, ”Apartamentul”… și 6 Oscaruri), el are șanse mari să trezească interesul unei vizionări… de după-amiază.

Romantismul, ca stare sentimentală, dar și ca subiect de film, este vechi de când lumea. Și unde poate fi mai frumoasă iubirea dacă nu la Paris, orașul în care oamenii „fac dragoste… nu neapărat mai bine, … dar cu siguranță mai mult” decât în alte orașe mari. Cel puțin așa ne asigură detectivul particular Claude Chavasse (Maurice Chevalier), omul care își câștigă existența din „iubirea ilicită” a altora.

Infidelitățile, obiectul anchetelor sale, sunt ceva la ordinea zilei și par un lucru normal pentru francezi, ele făcând chiar și obiectul statisticilor poliției pariziene: cam 40 000 din cele 200 000 de camere de hotel din Paris sunt ocupate într-o singură noapte de cei care au căzut în greșeala plăcută a adulterului! Hm… Meticuloși și păcătoși francezii aștia.

Aici, în Parisul iubirii (licite sau ilicite, cum o fi), se intersectează destinele protagoniștilor Frank Flannagan (Gary Cooper), un milionar american, cuceritor prin definiție și Ariane Chavasse (Audrey Hepburn), o tânără studentă la Conservator, romantică incurabilă.

Nu e chiar o întâlnire întâmplătoare, pentru că Ariane – moștenitoarea genei ereditare a spionajului de la tatăl său, detectivul Chavasse, își bagă nasul prin dosare și trage cu urechea la discuțiile părintelui cu clienții săi, aflând astfel că un soț încornorat se va îndrepta la o anumită oră și într-un anumit loc ca să-l ucidă pe amantul soției sale, nimeni altul decât Frank Flannagan. Așadar, rămasă cu imaginea frumosului american în cap (din pozele făcute de tatăl-detectiv), Ariane merge la hotelul acestuia ca să-l avertizeze. De aici începe o spumoasă comedie despre tehnici de cucerire, relații, tabieturi amoroase, minciuni nevinovate, viziuni diferite despre dragoste.

El toastează nonșalant: „Fără implicație, fără complicație, fără pericol!”. Ea visează cu ochii deschiși la prima iubire. Și cum știe cu cine are de-a face, pentru că a studiat temeinic uriașul dosar al domnului Flannagan – pericolul numărul 1 pentru bărbații însurați de pretutindeni – încearcă să îl cucerească chiar cu propriile lui arme.

Poate tu nu o să o crezi pe Ariane când, cu figura ei nevinovată, cu ochii mari și blânzi și cu vocea de fetiță, turuie minciuni cu nemiluita despre multele și marile ei cuceriri în materie de bărbați de toate soiurile și de pe toate meleagurile. Și culmea, cui îi toarnă gogoși amoroase? Tocmai mult mai experimentatului domn Flannagan (de fapt singurul experimentat din această ecuație idilică), bărbatul care schimbă femeile odată cu orașele prin care trece în călătoriile lui de afaceri.

Important este că el, marele crai, o crede, așa că închizi și tu ochii și te faci că o crezi. Și te faci că îl crezi și pe el, amantul care se ferește de femeia „prostuță, sentimentală, serioasă”, că se fâstâcește din cauza acestei pseudo-femei fatale cu chip de copil. Și uite-așa, din compromis în compromis, ajungi spre finalul filmului, tot cu imaginea ingenuă a Arianei în gând și cu imaginea rătăcită a până mai ieri impasibilului domn Flannagan.

O notă în plus pentru personajul colectiv format din țiganii lăutari și pentru filozofia comică și înțepătoare a detectivului Chavasse, cel care, crezând că Monsieur X își va împușca nevasta care îl înșală, încearcă să îl oprească spunându-i că eventual o va răni, iar ea va ajunge la spital unde va întâlni un doctor foarte atrăgător…

Din păcate, ironia nu prea prinde la Monsieur X, personaj desprins parcă din piesele lui Caragiale, cu figura lui de idiot, și nu numai cu figura, pentru că el chiar este idiotul principal al filmului, de care nu știi dacă să râzi sau să îți fie milă. Și pentru că de la domnul X s-a declanșat întreaga nebunie amoroasă, să încheiem cu vorbele lui de duh: „Amorul. Pasiune tandră, otravă dulce!” – cu toate că epilogul filmului, formulat de detectivul-narator, spune și el un adevăr încântător (și dureros), dar rămâne să îl descoperiți singuri.