Dacă filmele romantice nu ar fi cu fete care să arate ca Julia Roberts, ar fi foarte triste, iar floricelele (pe care le ronțăi la vizionare) „ar conține antidepresive ca lumea sa nu se sinucidă”. Cam așa îi spulberă o mamă visul fetiței sale (prea) bucălate, atunci când „micuța” privește „Pretty Women” la televizor cu speranța, cam precoce născută, că va întâlni și ea odată iubitul ideal (sfatul mamei este ca fata să uite de bărbați și de iubire, că în viața reală nu o să aibă parte de așa ceva).

Nu m-am hotărât, după ce am văzut „Isn’t It Romantic”, dacă e adevărată sau nu teoria mamei, cu peliculele vitregite de personaje frumoase. Am rezistat, totuși, o oră și jumătate la film și nu m-am sinucis. Chiar și fără floricele antidepresive. Și chiar dacă eroina era plinuță bine, iar filmul – romantic. Dar, ca să fiu corectă până la capăt, fata grăsuță este protagonistă, de fapt, într-o comedie, care implică, ce e drept, niște chestii romantice, care țin însă mai mult de domeniul fantasticului.

Nu sunt convinsă dacă s-a dorit sau nu ca filmul să fie o palmă dată discriminării. Nu, nu vă gândiți la discriminarea atemporală (rasială, LGBT), ci la marginalizarea persoanelor grase sau, hai să generalizăm, a persoanelor mai puțin înzestrate fizic. Cred că mesajul ar fi fost că aceste ființe sunt la fel de apreciate și chiar la fel de iubite ca și cele care „arată bine”. Senzația este că filmul reușește exact inversul, pentru că ne dă de înțeles că dragostea ideală a oricărei fete mai puțin înzestrate de la natură, cu un Făt-Frumos, de fapt, nu se poate întâmpla decât într-un univers paralel, ireal.

În final, se drege un pic busuiocul, se trece de la râs la lucruri serioase și se introduce revelația filozofică cu încrederea în sine, cum că nu trebuie să cauți iubirea altora, ci că trebuie să te iubești tu, pe tine însuți. Și uite așa, iubindu-te, îți dai seama cât de puternică ești și că poți face orice. Inclusiv să vezi cât de frumoasă e viața ta, să recunoști dragostea și să descoperi ceea ce până atunci nu credeai că e posibil, și anume că și tu ești dorită de cineva. Personal, aș fi preferat să se fi mers constant, până la capăt, pe ideea de parodiere a comediilor romantice.

Bun. Să ne întoarcem la subiect. Fetița crește și peste 25 de ani o întâlnim pe Natalie (Rebel Wilson, cea care, în comediile romantice cu fete frumoase, are, de obicei, rolul grăsunei care asigură porția necesară de râs în film), o arhitectă care este băgată în seamă la serviciu numai pentru treburi precum reparatul xeroxului, strânsul gunoaielor sau adusul cafelei, tratament pe care i-l aplică inclusiv Blake (Liam Hemsworth), clientul milionar care arată perfect.

Singurul bărbat care se poartă frumos cu ea este simpaticul Josh (Adam Devine, bărbatul cu „față de bebeluș”, un alt actor pe fruntea căruia scrie „comedie”). Și cum fișa postului îi asigură lui Natalie o asistentă (Betty Gilpin), aceasta este și cea mai bună prietenă a ei, lucru normal din timp ce „șefa” Natalie o lasă toată ziua să vizioneze comedii romantice. Filme pe care arhitecta noastră le disprețuiește (o fi rămas marcată un sfert de secol de sfaturile dure ale mamei?), considerându-le stupide și pline de clișee: gagica din rolul principal e super neîndemânatică și toată lumea spune că e adorabilă (în viața reală ar spune că are distrofie musculară), oamenii se trezesc dimineața cu părul făcut și cu machiaj, cele două colege de serviciu sunt dușmance de moarte, clișeul tipului gay al cărui unic scop este să ajute puicuța din rolul principal, monologul interior care îți spune ce să crezi, oprirea unei nunți, recuperarea unui iubit și finalul cu faza care se derulează cu încetinitorul.

Între două momente de șoc, Natalie devine eroina unei povestiri în ramă, derulată într-un decor în care totul este pe dos față de lumea pe care o cunoaște. New York-ul nu mai miroase oribil, ci a levănțică, blocul și apartamentul în care locuiește sunt superbe, câinele răsfățat o ascultă, bărbații o privesc pe Natalie în ochi (mă opresc aici)….

Ei, nu se schimbă chiar totul, așa că nu vă așteptați ca Natalie să se transforme peste noapte în vreun manechin. Ea rămâne aceeași blondă supraponderală, cu mersul ei de urs vioi, cu vocea un pic nazală, un pic ironică, un pic agitată și la fel de neîncrezătoare ca și înainte.

Blake, ținta ei amoroasă, rămâne tot super bogat, super realizat și super bine făcut. Și, în plus, e super politicos și ….. (vă las să savurați comportamentul lui, iar dacă vi se va părea ceva dubios, să știți că nu ați ratat nicio scenă; nu, nu el s-a lovit la cap, ci numai Natalie).

Josh, colegul de nădejde și care nu arată nici pe departe a vreun bărbat fatal, intră și el într-un clinci sentimental cu o femeie perfectă, „ambasadoarea yoga” Isabella (Priyanka Chopra, câștigătoarea Miss Word în anul 2000). Și uite-așa se trezește Natalie protagonista unei … comedii romantice. Cu clișeele ei cu tot.

N-ai cum să nu remarci că Natalie este „șarmantă”, să nu te amuze vecinul gay (Brandon Scott Jones, care chiar zici că e „un gay de acum 100 de ani”), să nu te distrezi la fazele comice, născute, de multe ori, din incompatibilitatea personajelor cuplate sau să nu te bine-dispună momentele de muzică și de dans (cu interpretarea melodiei „I Wanna Dance With Somebody (Who Loves Me)” și, la final, conclusiv, a cântecului Madonnei, „Express Yourself”).

Vizionând filmul, am avut tot timpul senzația că regizorul (Todd Strauss-Schulson) sau scenaristele (Erin Cardillo, Dana Fox și Katie Silberman) sunt niște persoane de dimensiuni mai mari, care fac haz de necaz de condiția oamenilor grași, prelucrând cu autoironie propria experiență. Trebuia să îmi dau seama că e o senzație greșită (arată toți bine-mersi, supli și drăguți), pentru că acel final revelator a fost parcă un pic forțat.

Acum rămâne la latitudinea fiecăruia dacă apreciază sau nu acest gen de satiră, mai ales că, în mod paradoxal, filmul devine o comedie romantică care parodiază o comedie romantică.