Ce se poate întâmpla când în spatele ecranelor laptopurilor sunt alte identități decât cele pretinse? Mai precis, când doi părinți se dau drept copiii lor? Se declanșează o poveste romantică între două personaje care, pe lângă reținerile personale în ceea ce privește o relație serioasă, încearcă să-și definească și raporturile cu propriii copii.
Ea (Nurgül Yesilçay), cerebrală, profesoară de matematică, își crește singură fiica adolescentă (Afra Saraçoglu), încercând să o protejeze de răutatea lumii și mai ales de viclenia băieților nemernici. Părăsită de un soț fustangiu, este o femeie care și-a pierdut încrederea în sine și nu vrea să mai audă în viața ei de bărbați din categoria play-boy. El (Özcan Deniz), patron de restaurant, om de afaceri de succes și cuceritor prin definiție, se trezește pe cap, după 19 ani, cu un fiu (Mesut can Tomay) pe care nu l-a văzut și nu l-a dorit niciodată. Preocupările sale cotidiene, divizate între dezvoltarea business-ului și validarea statutului de bărbat fatal, sunt perturbate de apariția inopinată a tânărului intrus care îi poartă genele.
Filmul debutează, după un generic ritmat, cu câteva faze care te fac să râzi și trebuie să recunosc că figurile masculine fac toți banii. Tatăl, un narcisist trecut de prima tinerețe, elegant, șarmant, îmbârligă o jună de douăzeci și un pic de ani. Fiul, departe de a moșteni gena atletică și carismatică a tatălui, este un tânăr cu figură de copil, durduliu, creț, cu o privire aeriană, care încearcă timid să cucerească on-line o fată… Bucătarii restaurantului, care fac pariuri legate de cuceririle șefului lor, mențin o atmosferă destinsă și tot amalgamul asta de figuri promite o comedie savuroasă.
Din păcate, încet-încet, filmul amestecă fazele comice cu cele sobre și își pierde tempoul și credibilitatea. Scenaristul sau regizorul sau … (nu contează, pentru că Özcan Deniz este și scenarist, și regizor, și actor principal, și cântăreț și ce o mai fi) transformă filmul într-o poveste romantică care oscilează între comedie și dramă. Fazele serioase, grave, par cam trase de păr, sau cel puțin factorul lor declanșator pare cam forțat. Privirile pline de siguranță ale masculului alfa se transformă în unele languroase, iar cadrele cu ochi înlăcrimați deja te duc cu gândul la filmele indiene și chiar te aștepți, la un moment dat, să îți sune în urechi o melodie de dor (și jale) à la Bollywood.
Ieșirea de pe panta asta melodramatică este asigurată de Mahmut, fiul de 19 ani, cu fața lui umflată de puști care pare să fi făcut o viață întreagă naveta între un fast-food și o cofetărie. Dorințele copilăriei prind viață și îl vedem transformând un tată indiferent într-unul care îi face toate poftele. Ilar, dacă te gândești că doleanțele “micuțului” înseamnă să meargă pe umerii tatălui, să doarmă cu el în pat sau să joace împreună fotbal. Dar cel mai comic moment este atunci când băiatul visează cu ochii deschiși că, pe lângă avere, tatăl lui i-ar transmite și calitățile de bărbat fatal.
Partea feminină este bine reprezentată de câteva turcoaice frumoase. Un minus pentru vocea groasă a actriței principale și pentru tonalitatea ei supărătoare pe alocuri, care te duce cu gândul la o mahalagioaică irascibilă. Nu de alta, dar răpește ceva din senzualitatea personajului.
În fine, un film romantic ușurel, amuzant (uneori), care mai ridică, pe alocuri, pretenția unei filozofii de viață, aceea a transformării totale și a renunțării la tot pentru o (nouă) șansă în viață și în special în dragoste.
