Cunoaștem cu toții povestea clasică a celibatarilor ajunși la o anumită vârstă și maturitate, care devin stresați din ce în ce mai des de către rude cu întrebări de genul: “Mamă, ai găsit și tu pe cineva?”. Filmul aici de față propune o soluție modernă și inovatoare pentru a alunga presiunea și stânjeneala oricărui eveniment social major, la care “e bine” să fii prezent cu sufletul pereche, pentru a fi în rând cu lumea.

Ideea filmului se învârte în jurul inventatului “holidate”, ceea ce, în accepțiunea traducătorului român, ar însemna “sărbătotipul”, adică persoana cu care te vezi doar de sărbători, fără angajamente. Adică iei un străin de pe stradă și te prezinți frumos cu el în fața audienței, doar așa, ca să scapi de gura familiei sau ca să te conformezi snobismului unei societăți anihilate de sărbători.

Inițial, am crezut că este un film de Crăciun. Nu neapărat pentru că acesta este primul impact pe care îl au titlul filmului și imaginea lui de prezentare, cu protagoniștii în spatele unui brad împodobit frumos, ci pentru că debutează cât se poate de direct în plină sărbătoare a Crăciunului. Și cum poate fi o astfel de zi la americani, dacă nu cu o reuniune de familie, cu lume multă, mese copioase, cadouri, agitație și ceva haz de necaz pe seama relațiilor disfuncționale, fie că sunt ele de familie, fie că sunt amoroase. Deci Santa Claus vine cu ocazia ideală pentru un “holidate”, așa cum o fac și pahare de șampanie ciocnite la cumpăna dintre ani sau cum o face iepurașul de Paște…

Credeați că este vorba numai de Crăciun, Revelion sau Paște? Ei, nu, pentru că acțiunea doar se petrece în SUA, așa că Sfântul Valentin, cu toate dulcegăriile lui, nu poate fi sărit, așa cum nu poate fi eludat nici celebrul curcan de Ziua Recunoștinței. Lista nu se oprește nici aici, pentru că trăim într-o societate de consum, în care oamenii sunt manipulați să cumpere cât mai mult, fie că e vorba de mâncare, de haine, de cadouri sau de numeroase servicii care garantează buna dispoziție. Așa că Ziua Sfântului Patrick, Ziua Mamei, 4 Iulie, Ziua Muncii, Halloween și alte petreceri, nenominalizate, dar punctate cu băutura din belșug, sunt câteva repere temporale ale distracției americanilor și pretexte pentru întâlnirile protagoniștilor din film.

Dacă te afli undeva, pe la 30 de ani, ești singur și tot neamul îți sare în cap din cauza asta, ei bine, te afli unde trebuie, pentru că o să te identifici, mai mult sau mai puțin, cu personajul feminin, Sloane (Emma Roberts). De la mamă până la nepoată, via soră, cumnată sau mătușă, este mustrată că nu are o relație adevărată și sfătuită în fel și chip cum să ajungă la un partener stabil. Evident, cum familia crede că ea e cea care știe cel mai bine să rezolve problemele de acest gen, fiecare din neam trage cum poate de ițele sorții, pentru ca biata Sloane să se afișeze cu mândrie în societate la brațul unui bărbat. În plus, ea mai trebuie să poarte și povara și rușinea ultimei necăsătorite din familie. Cu toate acestea, pozează ca fiind fericită în singurătatea ei, pentru că, zice ea, poate să facă ce vrea și când vrea și nu trebuie să fie stresată să arate bine mereu (bucurie mare pentru că, printre altele, scapă și de corvoada durerosului depilat cu ceară).

Tot singur este și el, Jackson (Luke Bracey), dar singurătatea lui izvorăște tocmai din multitudinea relațiilor pasagere, scurtate de teama de a nu fi legat de vreo femeie. Un australian arătos, cu o profesie (expert în golf) care inspiră mai degrabă un hobby decât ceva serios, un pic mitocan, avid de libertate și o cu filozofie de viață (amoroasă) bine pusă la punct.

Soarta face ca cei doi să se întâlnească la raionul de îmbrăcăminte al unui mall, pentru a returna cadourile primite, inutile și demodate sau luate de la solduri. Dintr-un schimb de impresii (proaste) despre Crăciunul fiecăruia, ajung să se regăsească pe aceeași lungime de undă și se înțeleg să facă Revelionul împreună, în calitate de sărbătotipi platonici. Afacerea continuă și după această dată, stimulată fiind de apariția în fața protagonistei, taman de Ziua Îndrăgostiților, a fostului iubit (Julien Marlon Samani), lipit de o nouă cucerire tinerică, sexi și cam vulgară (Nicola Peltz).

Așa începe o relație lipsită de iubire, dar și de formalisme, în care fiecare poate să facă, să spună sau să poarte ce vrea, fără a fi judecat de celălalt. Sună interesant, nu? Sună, dar teoria nu se pupă cu realitatea, atâta timp cât eroii noștri nu sunt androizi, așa că, inevitabil, cursul evenimentelor curge în alte direcții. Nu e important până unde se ajunge (sau nu se ajunge), important e ce se petrece pe traseu: o comedie relaxantă, care îți oferă suficiente reprize de râs ca să te binedispui.

Dacă vrei să abordezi filmul mai serios și cauți nu știu ce mesaje prin el, poți să găsești, în spatele umorului, și câteva vorbe de duh care încearcă să explice relațiile eșuate sau fuga de implicare în relații. Ideea de bază este că singuraticul nu dorește să își piardă libertatea, se închide în sine de teama unei viitoare decepții în dragoste, este egoist și îi lipsește curajul de a-și asuma responsabilități. În plus, dacă mai are și idei preconcepute (el crede că “femeile sunt programate să se atașeze și să procreeze”, iar ea consideră că specialitatea bărbaților este “să se panicheze și să fugă”), este de înțeles de ce îmbrățișează confortul călduț al celibatului.

Nota peliculei scade abrupt după maimuțărelile unor personaje, ca să nu mai vorbim de impactul finalului “made in Hollywood”. E ca și cum filmul te-ar fi destins aproape două ore cu câteva replici drăguțe, cu ceva glumițe ușoare sau cu un comic de situație uneori chiar spumos și la final îți dă una în moalele capului cu unul dintre șabloanele filmelor romantice de mâna a 3-a. Mă rog, dacă ai o anumită doză de toleranță și închizi ochii de dragul romantismului dulceag, poți accepta liniștit și finalul.

Expertă în caraghioslâcuri exagerate este mătușa Susan (Kristin Chenoweth), un personaj tras cam mult de păr: o femeie trecută de ceva timp de anii tinereții, “la femme fatale” care învârte pe degete bărbați de toate soiurile și de toate vârstele. Scenele cu ea depășesc granițele comicului și devin cam penibile, chiar un pic grețoase, mai ales când sunt realizate “în parteneriat” cu un bărbat tânăr, deștept (oarecum), arătos și vânjos (Manish Dayal)… Sincer, am crezut că actrița are vreo 60-70 de ani și am acceptat ideea că arată destul de bine pentru vârsta ei, dar am fost dezamăgită când am văzut că are numai 52, mai ales când m-am gândit că și Jennifer Lopez sau Jennifer Aniston, care arată cum arată, se învârt tot cam pe la vârsta asta.

Și, că a venit vorba de actori, se remarcăm un Luke Bracey care iese din confortul filmelor de acțiune în care l-am văzut (gen “Point Break”, “The November Man” sau “Hacksaw Ridge”) pentru a transfigura un bărbat cu lipici la femei (un lipici pe care îl dezlipește cam repede, ce e drept) și o Emma Roberts, potrivită în rolul unei femei atât de acrite de relații, de bărbați și de viață că, paradoxal, deși bagă o tonă de bomboane în ea, e foarte firavă, nelipindu-se niciun gram în plus de carne pe ea (ca să nu zic o tonă de grăsime, cum se întâmplă în realitate în cazul depresivilor care se refugiază în dulciuri).

Așadar, renunțați la ideea că veți viziona un film în spiritul Crăciunului și pregătiți-vă de o comedie romantică unde dragostea plutește în aer, în spatele unui parteneriat oarecum inedit. Chiar dacă îi intuiți deznodământul din primele minute, “Holidate” este un film care vă va destinde, mai ales că a fost lansat de Netflix fix la momentul oportun, pentru a mai evada din apatia iscată de un lockdown pandemic.