Vi-l mai aduceți aminte pe Kevin Costner când încă avea păr și făcea ravagii în rândul bandiților pădurii și în inimile domnișoarelor? Sau poate vă e mai proaspătă în memorie figura aspră a unui Robin Hood interpretat de Russel Crowe, într-o atmosferă mult mai dramatică. Sau cine știe, dacă vă plac clasicii, aveți perfect conturate în minte ciocul și mustăcioara lui Eroll Flynn, în ale sale aventuri din anii 30.

În vremurile noastre, accentul și șarmul lordului Loxley (englezul Taron Egerton care pare să continue ceva din partitura din Kingsman) dau o notă britanică unui film american în care Robin Hood este cu siguranță un pic altfel decât ceea ce am văzut în ecranizările anterioare. Un Robin tânăr, în permanentă mișcare, aflat mereu în mijlocul acțiunii alerte, acțiune cu multe derapaje de la povestea clasică. De altfel, încă de la început ești atenționat să uiți istoria, „povestea de culcare” cu eroul care a furat de la bogați și a dat la săraci.

Noua poveste începe cu un alt fel (și alt gen) de hoț, unul sexi și cu decolteul generos, prins de stăpânul calului pe care vrea să îl fure (evident, în scopuri umanitare). Întâmplător, și stăpânul (Robin) este tânăr și sexi (și îndrăgostit pe loc de ochii albaștri ai infractoarei), așa că între cei doi are loc un târg corect: el îi dă calul, ea își dezvăluie numele: Marian (Eve Hewson). Târg urmat de o intensă poveste de dragoste, curmată brusc de ordinul de chemare la luptă a lui Robin în cea de-a treia Cruciadă „pentru protejarea pământului și a oamenilor din Nottingham și din Anglia” (sună pompos și fals, nu?).

Întors după patru ani din Arabia, acolo unde a dus o luptă care nu îi aparținea și în care a supraviețuit numai datorită gândului că își va revedea iubita, Robin nu mai găsește acasă nimic din ceea ce lăsase în urmă: Nottingham-ul este vlăguit de-atâtea taxe și dări pentru susținerea războiului, proprietatea lordului Loxely – confiscată, iubita retrasă în zona minieră și cuplată cu liderul minerilor, Will Scarlet (Jamie Dornan), însăși existența lui Robin pare transferată de doi ani pe o listă a morților. Și totul din cauza șerifului (Ben Mendelsohn) avid de putere și a acoliților săi, luminatele fețe bisericești (luminate de reflexiile din metalul monedelor luate cu japca de la popor). Și care e cea mai dulce răzbunare? Să furi banii de la hoți. De aici începe spectacolul…

Așadar, filmul schimbă un pic personajele, iar celor clasice le îmbogățește în mod original CV-ul. Robin este atras în cursa răzbunării și pregătit de luptă de către Yahya/John (Jamie Foxx), fiul lui Umar, maurul care admiră curajul tânărului englez și care vrea să pună capăt războaielor care îi îmbogățesc și mai mult pe cei bogați, sărăcindu-i și distrugându-i pe cei nevoiași (inclusiv familia lui). Robin acționează în misiunile sale de prădare mai întâi solitar (fără vreo gașcă de haiduci), pentru ca apoi să conducă o adevărată rebeliune a minerilor. Marian este o revoluționară, șeriful este o victimă a abuzurilor la care a fost supus în trecut.

Neconvențional, filmul beneficiază de costumații inedite, care pe alocuri par haine de firmă, cu o croială și cu finisaje impecabile. Este chiar haios momentul în care lordul Robin desface vechiul sigiliu de ceară aplicat pe ordinul de recrutare în armată (ordin scris cu literele alea medievale încărcate, pictate cu cerneală), îmbrăcat într-o cămașă slim (altfel cum i-am vedea mușchii lucrați la sală, pardon la… nu se știe unde) mov, cu dungi verticale negre, cu nasturi (mascați) până jos și cu mânecile suflecate. Slăbiciunea pentru hainele de piele e evidentă, haine cu pielea fină, lucioasă, vopsită, cu cusături perfecte, pe alocuri futuriste, mereu curate, fie că le poartă șeriful (fanul unei ciudate culori gri deschis, ce e drept, asortate cu părul său grizonat), Marian sau hoțul Robin în luptele sale.

Decorurile frapează prin lipsa… pădurii. Dacă îl asociați până acum pe erou antrenându-se și atacând în pădure, luați-vă gândul de la așa ceva. Notthingham este un ținut minier, așa că abundă decorurile din piatră și lemn, cu clădiri dispuse pe mai multe nivele, cu multe poduri și pasaje, cât să asigure suficient spațiu pentru urmăririle demne de filmele polițiste. Nici nu ai cum să regăsești bătrânii codri englezești în film, atâta timp cât scenele au fost filmate prin Croația sau prin Ungaria, nicidecum pe pământ britanic.

Senzația de prezent plutește mereu în aer. Petrecerea dată în cinstea cardinalului se desfășoară sub semnul promiscuității și îți sar în ochi fețele bisericești sufocate de trupurile femeilor ușoare, costumate precum prostituatele sau, hai să zicem precum curtezanele din saloanele Veneției renascentiste ori ale Curții din Franța secolelor următoare. Jocurile de noroc, unde tronează zarurile și ruleta, te duc cu gândul la Las Vegas și te fac să îți pui întrebarea dacă nu cumva cazinourile au fost inventate în Anglia secolului al XII-lea (evident că nu, au apărut mult mai târziu).

Ba, mai mult, și prezentul pare depășit. Imaginea unui Nottingham sărăcit de povara susținerii financiare a războaielor aduce cu decorul unui viitor apocaliptic din filmele SF. Probabil că, pe undeva, s-a dorit ideea de atemporalitate a poveștii…

Unii internauți se atacă că nu e respectat adevărul istoric și că filmul e un talmeș-balmeș de epoci ori de idei din alte filme. Adevărul e că nu există o istorie oficială, pentru că vorbim aici despre un erou din folclorul englezesc, destul de bogat în tot soiul de variante în ceea ce privește apartenența personajului la o perioadă sau la un statut social, ca să nu mai vorbim de acțiunile și de oamenii pe care s-a sprijinit. În ceea ce privește amalgamul trecut-prezent-viitor sau clișeele din alte pelicule, probabil ca originalitatea filmului s-a bazat tocmai pe acest mixt inedit, care, într-adevăr, rămâne vizibil chiar și dincolo de dinamica permanentă a scenelor.

În fine, dacă e să alegi genul filmului, Robin Hood din 2018 este cu siguranță mai încadrabil în genul acțiune, decât aventură. IMDb-ul îl plasează și în zona thrillerului deși, sincer, nu prea te omoară suspansul, tensiunea sau teroarea. Poate și din cauză că povestea este arhicunoscută, spusă ea chiar și nuanțat, așa cum o face filmul nostru. De remarcat finalul care lasă locul unei continuări care, în mod ciudat, îți dă sentimentul că va fi ceva mai apropiată de povestea clasică.