Dacă îți propui să vezi un film special, “Odiseea spațială” a lui Kubrick poate fi alegerea ta. Dar te avertizez de-acum, dacă e special nu înseamnă că o să-ți și placă! Este un film de referință și, ca orice film care iese din tipare, există riscul să-ți placă la nebunie sau să-l urăști total. Acum aruncă moneda, vizionează filmul și revino aici pentru comentariile marcate cu SPOILER la adresa acestei minunății de film.

Superb! Magnific! Revoluționar! Cel mai bun film făcut vreodată! Cam astea sunt reacțiile, exclamațiile și interjecțiile pe care le auzi/citești despre, aparent, opera de artă a lui Stanley Kubrick – o odisee către mister și revelații – un film îndrăgit și venerat de cinefili din toată lumea. Recunosc, “2001” a fost o odisee și pentru mine… una care am crezut că nu se mai termină.

Filmul ăsta e într-adevăr unul special, pentru că e capabil să trezească în oameni sentimente diametral opuse. Asa cum spunea și regizorul peliculei, dl. Kubrick, filmul nu trebuie explicat și justificat cu argumente, ci experimentat prin emoții de către audiența sa. Și credeți-mă, emoțiile sunt puternice! (de oricare natură ar fi ele)

Pentru mine, “O odisee spațială” este testul suprem de răbdare. Și trebuie să recunosc – am fost testat de la bun început. Primele secunde ale filmului debutează cu un ecran complet negru și o muzica psihedelică, cu accente de horror, pe fundal. Muzica începe destul de monoton și sfios, dar crește progresiv în intensitate și volum. Ecranul negru pare să rămână o constantă momentan. Interesant. Trece un minut și jumătate din film, muzica începe să capete cote dramatice, ecranul este în continuare complet negru. Minutul 2.30 – fundalul sonor pare să-și atingă apogeul, beznă totală în continuare pe ecran.

Încep să-mi pun întrebări. Am deschis filmul pe Netflix, așa că pun mâna pe telecomandă, pun pauză și verific dacă nu cumva e o problemă de redare a video-ului. Pare ok. Reiau filmul, dar pic deja primul test de răbdare: fac forward la stream, până când văd că dispare ecranul negru. Aleluia! La minutul 3.25, apar deja primele semne de viață pe ecran și cumva regret că nu mi-am păstrat calmul încă puțin timp. Oricum, atenția mi-e captată rapid de un nou sunet pe fundal, un început de piesă care îmi este foarte cunoscut, dar pe care nu știu pe moment de unde să-l iau. Este vorba de celebra “Așa grăit-a Zarathustra”, a lui Richard Strauss. Prima din multele piese clasice cu care Kubrick alege să presare restul filmului.

Intrăm și în pâine. Se face tranziția către un cadru natural stâncos, cu un răsărit de soare în spate, intitulat simbolic “Zorii umanității”. După care ni se prezintă un grup restrâns de maimuțe, îndeletnicindu-se cu diverse activități cotidiene. Nimic ieșit din comun până acum, dinamica acțiunii este la un nivel destul de scăzut. Mă gândesc cu ardoare la momentul în care filmul se mută în spațiu, dar încerc totuși să anticipez corelația dintre scenele actuale și viitorul îndepărtat.

Se mai scurg încă 5 minute, timp în care putem vedea și revedea îndeaproape și în mici detalii ce poate face un grup de maimuțe într-o pustietate preistorică. Simt că urmează să eșuez și al doilea test de răbdare. Mă salvează în schimb apariția unui alt grup (rival) de maimuțe, care declanșează un conflict teritorial și izgonește grupul inițial. În acest moment se prefigurează prima scena simbolică a filmului. Din neant, apare un corp paralelipipedic de natură extraterestră, pe care maimuțele respinse îl găsesc și încep să-l venereze. Acționând ca și impuls mental, monolitul determină liderul grupului să realizeze că poate folosi osul din rămășițele unui schelet ca și unealtă. Aha! Un prim pas spre evoluție.

Cu această nouă descoperire, maimuțele conduse de liderul lor se întorc să-și revendice teritoriul pierdut, utilizând de această dată forța brută a uneltei pentru a-și învinge izgonitorii. Întreaga secvență se încheie cu unul din momentele antologice ale filmului – osul aruncat triumfător spre cer de maimuțe, care printr-o tranziție de efect se transformă într-o navă spațială – semn că regizorul a ales să facă în sfârșit trecerea în timp și spațiu.

De aici, filmul pare gata să prindă tracțiune. Avem spațiu (!!!), avem nave și potențialul de a porni într-o adevărată odisee. Dar să nu ne grăbim încă! (de ce am face-o?) Kubrick alege, pentru început (un nou început), să ne delecteze vizual cu o selecție de imagini ale vastului spațial. Trebuie să recunosc, pentru un film produs în anul 1968, colecția de scene este impresionantă și încântătoare. Momentan, totul decurge lin, de această dată pe coloana sonoră a celebrei “Dunăre albastre” a unui alt Strauss – Johann.

Treptat, camerele își îndreaptă atenția spre navele spațiale, după care ni se dezvăluie interiorul acestora și viața oamenilor în spațiu. Ni se dă de înțeles că tehnologia a evoluat foarte mult și omul se bazează acum pe calculatoare și tot soiul de dispozitive electronice complexe. Încep să realizez, cu o oarecare resemnare, că ăsta e ritmul standard al acțiunii și ar fi bine să mă mulțumesc cu asta dacă vreau să termin cu succes filmul.

Din echipajul uneia dintre navele prezentate, se distinge un anumit domn Heywood, un doctor specialist, care deține informații confidențiale despre cercetări făcute în cadrul bazei aselenizate Clavius. Doctorul Heywood pare să aibă un rol important în film, pentru că impune de la început o anumită autoritate și coordonează misiuni. Însă dacă aveți impresia că veți avea ocazia să urmăriți în continuare evoluția acestui personaj, puteți uita. Singura scenă în care regia ni-l mai prezintă pe Heywood este când el mănâncă un sendviș, împreună cu alți doi astronauți, discutând despre apariția unui monolit misterios (hmm) în drum spre Clavius.

Între timp, orchestra simfonică își continuă activitatea muzicală, în timp ce noi, privitorii, suntem din nou delectați cu imagini din spațiu, derulate într-un ritm cel puțin lent. Dar atenția ne este din nou captată atunci când acțiunea se mută pe lună, unde o echipă de oameni de știință iese în întâmpinarea aceluiași corp paralelipipedic pe care l-am putut admira în debutul filmului (hmm). Într-o scenă în oglindă cu cea a maimuțelor roind în jurul monolitului, oamenii (de această dată) înconjoară obiectul extraterestu, fermecați și ei de prezența sa misterioasă. Să fie oare semnalul unui nou pas către evoluție?

Filmul își reorientează focusul către bordul unei noi nave spațiale, iar cadrele ne dezvăluie un nou personaj. El este comandantul David Bowman, un tip atletic și carismatic, care împreună cu secundul său Frank și alți 3 membri aflați în stare de hibernare, se îndreaptă spre Jupiter într-o misiune denumită sugestiv “Discovery 1”.

David și Frank mai sunt însă acompaniați de o… entitate. Este vorba de Hal, un super calculator inteligent și capabil de empatie, având rolul de a controla mecanismele interne ale navei și a ușura în general misiunea echipajului. Hal face parte dintr-o generație de calculatoare evoluate, construite pe baza inteligenței artificiale. Dialogurile dintre el și David mi se par de departe cele mai interesante din film. Intriga este declanșată aici de suspiciunea lui Hal cu privire la rolul misiunii și la anumite aspecte ale sale ținute secrete. După o decizie subită ce pare să fie o eroare tehnică, Hal declanșează și el la rândul lui suspiciunea celor doi astronauți.

Mai tineți minte ecranul negru de la începutul filmului, derulat cu muzica horror pe fundal? Ei bine, avem parte din nou de el (cu aceeași muzică horror). De data asta în schimb nu mai sunt atât de deranjat. Hal și potențialul lui plan malefic mi-au captat atenția și stârnit curiozitatea. Inițial, crezusem că despre asta va fi vorba în întreaga odisee spațială, dar hei! Mai bine mai puțin, decât deloc.

Filmul se reia pe fundalul sonor de vreo 2 minute al unei respirații grele, de Darth Vader aflat în convalescență. Este vorba de ghinionistul Frank, pe care-l vedem plutind în derivă, după ce este deconectat în mod straniu de capsula sa spațială. David află în scurt timp că este “mâna” lui Hal, computerul cu conștiință de sine, instigat să devină malefic. Hal creează un alt moment de referință al filmului, atunci când dă cărțile pe față prin celebra replică “Îmi pare rău, David, mi-e teamă că nu pot face asta!”, refuzând ordinul comandatului și blocându-i accesul în navă.

Momentul psihologic se prelungește atunci când David reușește să ajungă la panoul central al navei și să declanșeze procesul de dezactivare al cinicului calculator. De această dată ni se oferă o nouă latură umanizată a lui Hal, care își exprimă regretul pentru deciziile sale, în timp ce RAM-ii i se pierd în uitare. Ce pot să spun… mai că mi se făcea milă de el, în timp ce-l implora pe David să nu-i șteargă și ultimii biți.

Ok, am depășit și bucata asta de film (care mie, personal, mi-a plăcut cel mai mult) și ajungem la finalul ilustru imaginat de Kubrick și totodată ultimul și poate cel mai important test de răbdare pentru mine. Ceea ce urmează acum e mai SF decât SF-ul.

Mai pe scurt (dar foarte pe lung în film), rămas singur pe navă, David se trezește purtat într-o lume fantastică, plină de culori stridente, un fel de artă abstractă desenată pe calculator sau un soi de călătorie finală a lui Matthew McConaughey din Interstellar, dar realizată cu CGI-ul disponibil acum 50 de ani. Evident, cu cât i se dezvăluie mai mult peisajul spațial-transcedental, cu atât David devine mai stupefiat (probabil și din cauză că pe fundal se aude din nou celebra muzică horror).

Lăsând gluma la o parte, secvențele astea din film (care durează și ele vreun sfert de oră) ar fi experimentate din plin dacă ai inhala câteva fumuri înainte. În fine, trip-ul ajunge la un sfârșit și dintr-o dată, David se trezește într-o cameră de apartament! Exact! O cameră albă, spațioasă și frumos mobilată.

De aici și până la final, simbolismul atinge cote maxime. David astronautul găsește un alt David, trecut bine de a doua tinerețe, servind masa într-un halat. După care al doilea David găsește un al treilea David, împovărat de ridurile unei bătrâneți adânci, așteptând parcă să-și dea ultima suflare pe patul de moarte. Dar ce apare în fața lui? Nu, nu al patrulea David, ci vechiul nostru prieten monolit. Un monolit care parcă îi spune: “Hai, David, că poți mai mult! Evoluează! Metamorfozează-te!”

Așa că David 3 nu moare, ci se transformă într-un bebeluș. Un bebeluș acoperit de o aură (evident). Un bebeluș cu o privire de Chucky, care încheie odiseea lui Kubrick, pe fundalul sonor măreț al Zarathustrei lui Strauss, atingând cote astronomice și privind luceferic către o planetă Pământ care încă nu și-a atins pe deplin potențialul.

Ok… ce a vrut poetul să spună? Care a fost metafora de final a lui Kubrick? A atins David un nivel superior de conștiință? A evoluat? A renăscut poate? A pătruns enigmele Universului și a reușit să-l înțeleagă la un alt nivel? Ce a simbolizat monolitul? O formă superioară de viață sau un imbold pentru evoluție? Dar Hal? O creație prea timpurie a omului? Un pericol emergent sau poate chiar un potențial obstacol sau amenințare împotriva umanității? Evident, interpretările sunt pur subiecte și nici că și-ar fi dorit altfel regizorul.

Cu siguranță, “2001: O odisee spațială” nu este SF-ul clasic pe care te-ai aștepta să-l vezi. În ciuda faptului că atinge subiecte precursoare multor genuri de acțiune, thriller și science-fiction din ziua de azi, filmul ăsta iese din convențional și se derulează ca o serie de scenete, pe care la final încerci să le pui cap la cap și să te întrebi ce naiba semnificație au avut.

Viața extraterestră, inteligența artificială, instinctul de conservare, selecția naturală, evoluția sau renașterea sunt câteva concepte exploatate aici, cu scopul de a dezvălui o altă perspectivă din care să privești existența. În timp ce unii susțin că “2001” este o operă de geniu, iar alții îl văd ca pe un maraton de plictiseală, Kubrick și-a dorit ca filmul lui să declanșeze o serie de întrebări în mintea privitorului, susținând totodată că nu există un răspuns universal valabil. Ceea ce am eșuat eu să înțeleg și să accept este că “2001: A space Odyssey” este un film vizual și introspectiv, un film care trebuie mai mult trăit, decât înțeles (cel putin așa susține regizorul său).