O dramă tulburătoare, care amintește de suferința oamenilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dincolo de morțile inutile ale soldaților de pe front. Un film despre lupta pentru supraviețuire a lituanienilor deportați în Siberia, oameni nevinovați – bătrâni, femei, copii – victime ale unui regim stalinist absurd. Și poate că e bine să vezi, să te revolți, să suferi, să speri alături de ei și mai ales să nu uiți.

Încadrat simetric între două scene luminoase, pentru că viața și speranța au existat și înainte și vor exista și după ororile poliției secrete sovietice, filmul se derulează mai bine de o oră într-un decor cenușiu, dezolant și mizer. Aruncați ca vitele în vagoane, apoi pe pământurile sterpe ale Siberiei, „dușmanii regimul sovietic” luptă cu vicisitudinile naturii, dar mai ales cu cruzimea ofițerilor NKVD. Țărmului Mării Laptev, „iadul înghețat”, nesfârșit de alb și dureros de rece, culminând cu furtuna de zăpadă de la Cercul Arctic, concentrează apogeul răzbunării, al pedepsei pentru nesupunere și pentru sfidare.

Camera e focalizată în special pe familia deportată a unui lider lituanian, surprinzând suferința mamei și a celor doi copii, adolescenta Lina și fratele ei mai mic, Jonas, o familie care rămâne permanent demnă, indiferent de riscurile la care se supune. Lina, o elevă cu un evident talent artistic, este și personajul purtător al mesajului filmului. Ea este fata nevoită să se maturizeze prea devreme și prea brusc, transformându-se dintr-o fată inocentă și fără griji, într-o tânără puternică, care are tăria să meargă mai departe chiar și atunci când totul pare pierdut.

Deși IMDb-ul încadrează filmul și la genul romantic, să nu vă așteptați la dezvoltarea tipică a vreunei povești de dragoste. E greu, în contextul dat, să delimitezi iubirea de solidaritate și de bunătate, mai ales că atracția celor doi adolescenți, Lina și Andrius este mult prea puțin exploatată. Faptul că tinerii simt fiorii dragostei tocmai în acest mediu ostil reprezintă însă o mică victorie a spiritului uman, lăsând loc speranței că viața își poate urma cursul dincolo de atrocități. De altfel, prezența pentru prea puțin timp a personajului Andrius face ca apariția sa să pară un pic forțată, urcarea lui în trenul cu bătrâni, femei și copii intrând în discordanță cu drasticul proces de triere a deportaților, mai ales că micul Jonas abia scăpase să nu fie urcat în vagoanele bărbaților.

Din tabăra cealaltă, a oamenilor în uniformă, trebuie urmărit Nikolai Kretzsky, probabil personajul cel mai complex, mai controversat și mai dinamic în evoluția sa, măcinat permanent de conflicte interioare. Victimă a propriei origini ucrainene, Nikolai oscilează încă de la început între ceea ce este și ceea ce vrea să pară că este, negăsindu-și locul în niciuna dintre taberele aflate în conflict (prizonierii din lagărele de muncă și soldații supraveghetori).

Înseși sentimentele tale, ca telespectator, față de el, sunt contradictorii. Nu știi dacă să îți fie milă de el, să îl simpatizezi, să îți pui speranța în el sau să îl detești. În final, caracterizarea sa este sintetizată în desenul Linei, fata care se refugiază în arta sa, desenând ceea ce vede, așa cum vede. De altfel, regizorul își prezintă personajele tocmai prin această tehnică inedită: portretele realizate în creion de Lina surprind chintesența trăsăturilor celor din jur: bunătatea, dragostea, bestialitatea, lumina de dincolo de rătăcire…

Deși acțiunea pare să se deruleze liniar, atenția spectatorului este permanent captată. Pe fondul sumbru al evenimentelor, câteva scene cu un impact moral sfâșietor distrug aparenta monotonie, pentru că, din păcate, răul poate îmbrăca mai multe forme și mai multe intensități.

De remarcat distribuția multinațională a producției. Pe lângă actorii de origine britanică Bel Powley („The Diary of a Teenage girl”, „A Royal Night Out”) – în rolul Linei și Jonah Hauer-King („Little Women”) – în rolul lui Andrius, apar, în rolurile mai importante, finlandezul Peter Franzén (King Harald Finehair din serialul „Vikings”) – credibil aici ca inumanul și vicleanul comandant Komarov, suedezul Martin Wallström („Mr. Robot”) – excelent în rolul Nikolai Kretzsky și norvegianca Lisa Loven Kongsli (Menalippe din „Wonder Woman”) – în rolul Elenei, mama Linei și a lui Jonas. Poate că prezența actorilor lituanieni și ruși în rolurile mai consistente, ar fi asigurat o notă de autenticitate în plus, mai ales că filmul intercalează în engleza de fond și câteva replici în lituaniană sau în rusă.

Asemenea mai tuturor filmelor al căror scenariu reprezintă o adaptare după o operă literară (în cazul nostru, romanul „Printre tonuri cenușii”, scris de Ruta Sepetys), ecranizării i se pot reproșa eliminarea sau schimbarea unor părți semnificative din carte, sau slaba evocare a unor stări și sentimente precum disperarea sau furia, însă, pentru un film realizat cu un buget mic, de numai 5 milioane de dolari, el reușește să iasă din rețetele comerciale marca Hollywood, redând cu emoție o pagină dureroasă din istoria popoarelor baltice sub dominația sovietică.