Să ajungi în vecinătatea morții și să o iei de la capăt. Să te ierți, să te eliberezi de vină și să continui. Să încerci să te redefinești. Cam despre asta ar fi “Break”, producția franco-belgiană care face o incursiune în lumea dansatorilor și a problemelor lor de viață.
Lucie (Sabrina Ouazani) este o tânără pariziancă, care se pregătește împreună cu partenerul ei, Julien (Maxime Pambet), pentru un spectacol de dans aerian. Ca să vă faceți o idee despre antrenamentul lor, ei bine, imaginați-vă două persoane prinse cu niște corzi, care dansează pe peretele vertical al unei clădiri. O senzație de zbor, de plutire, o formă de artă emanând senzualitate, dar și extrem de riscantă. Și riscul devine pericol cert în momentul în care sistemul de prindere a cablului lui Lucie cedează, iar fata plonjează în gol.
O comă și câteva săptămâni de spitalizare și Lucie iese ca nouă din spital. Pare neașteptat de repede, pentru că încă ai în cap dansul ăla proiectat pe cer, urmat de căderea în hău. Nu este decât o iluzie optică a marilor înălțimi. Și o reușită a camerei care a găsit cele mai potrivite unghiuri de filmare. Dacă ești nedumerit cum de a scăpat fata asta cu viață și dai un pic înapoi filmul, realizezi că ea și partenerul ei nu baletau chiar pe niște zgârie-nori. Dar nici pe vreo scenă, aflată la un metru-doi de sol.
Primul gând al lui Lucie după externare se îndreaptă către un bărbat necunoscut, pe care și-l amintește, ca prin ceață, că ar fi vegheat-o în salon. Bănuind că este tatăl ei biologic, pe care nu îl întâlnise niciodată, cercetează telefonul mamei sale. Sună la numărul necunoscut care fusese apelat în perioada accidentului și află că aparține hotelului Monte Carlo, situat în Saint-Denis, undeva în împrejurimile Parisului.
Când familia ei pleacă în vacanță, în Bretania, Lucie rămâne în Paris, sub pretextul că vrea să studieze în liniște, la Julien. Un Julien ciudat de grăbit în a-i aminti despre marea lor șansă de a participa la audițiile concursului de dans în cuplu al companiei Cathryn Bird. Cu alte cuvinte, nu prea conta că partenera sa era să moară cu nici măcar o lună înainte și că teama ei nu dispăruse ca prin minune, odată cu bandajele. Important era să se reapuce repede de treabă, să continue ce au început.
Prioritatea lui Lucie rămâne însă Max (Hassam Ghansy), tatăl necunoscut cu care încearcă să intre în contactat, așa că se cazează la Monte Carlo, unde bănuiește că se află acesta. Monte Carlo nu e chiar vreun hotel de cinci stele, ci o locație insalubră, frecventată de persoane dubioase. De înțeles, având în vedere că aici sunt prestate nu numai servicii de cazare și masă pentru turiști, dar și de…. reabilitare pentru condamnați.
Strecurându-se în hotel după ora închiderii, Lucie surprinde un bărbat mișcându-și trupul bine sculptat în ritmurile muzicii. Vincent (Kevin Mischel) este un fost dansator, chinuit de proprii demoni. Acum e recepționer și purtător de brățară la gleznă. Electronică, cu GPS, “bijuterie” care-i monitorizează, legal, locația… Tipul nu mai vrea să danseze în public, auto-pedepsindu-se pentru greșelile trecutului. Cum microbul dansului nu iese așa de ușor din sânge, o face pe ascuns, departe de ochii curioșilor (cel puțin așa crede el, dar sâc! tot îl vede cineva). În stilul lui de mișcare vede Lucie speranța unui nou început, a unei abordări inedite, care să le asigure ei și lui Julien reușita la concursul visat. De data asta cu un dans la sol.
În numai două-trei săptămâni, câte mai sunt până la audiție, cei doi parteneri specializați în baletul aerian trebuie să “fure” și să integreze în dansul lor câteva elemente de breakdance. Nu știu cât de bine se descurcă Lucie și Julien cu mișcările la podea, dar colegii lor “de antrenament”, b-boys autodidacți, formați la școala de artă a cartierului, cu siguranță o fac spectaculos, dinamizând un film care altfel curge destul de lent. Celebrele bătălii de breakdance, care nu puteau lipsi, punctează și ele (mai ales ele) serios la impresia artistică. Descătușarea aia tumultuoasă de sentimente și de energii prin breakdance sau popping, în ritmurile debordante inventate de DJ, captează atenția (tele)spectatorilor câteva minute bune.
Cum filmul a intrat în zona culturii hip-hop, ne servește și o confruntare rap scurtă, sub un minut, cu rol motivațional. Când un “olog” trăiește ca și cum nimic nu i s-ar fi întâmplat, cei de lângă el ar trebui să-și reseteze voința. Indiferent de poveștile lor. Lucie încă mai poate să danseze, dacă își învinge fricile, iar relația cu tatăl care a lipsit din viața ei poate fi construită cu înțelegere și răbdare. Ca să meargă mai departe, Vincent nu trebuie să scape neapărat de brățara care-i limitează libertatea de mișcare, ci să-și depășească sentimentul de vinovăție.
“Ologul”, unul dintre cei doi maeștri de ceremonii (MC) ai bătăliei rap, este Malik (Slimane Nebchi), un tânăr imobilizat într-un scaun cu rotile. El este tipul din film înzestrat cu simțul umorului și cu vorbele înțelepte la el. Și persoana cea mai îndreptățită să-l sfătuiască pe prietenul său, Vincent, să uite trecutul și să își continue viața. O face direct sau prin muzică. Melodia “Vivre”, interpretată chiar de actor (Slimane este un cântăreț care a câștigat în 2016, în Franța, concursul “The Voice”) condensează cu multă emoție mesajul filmului: “Tourner la page/essayer de vivre” (“Întoarce pagina, încearcă să trăiești”). Lasă în urmă durerea din suflet tău, ia-o de la capăt și mergi mai departe.
În fine, vă las să descoperiți singuri continuarea poveștii. Nu vă așteptați la cine știe ce mare intrigă. Așteptați-vă, însă, ca pe lângă dramă și dans să existe și o parte romantică, așa cum probabil că deja ați anticipat. Nu mai spun decât atât: filmul se încheie exact cum a început, cu un număr de dans. Bănuiesc că ați intuit și asta. Bine, în cele din urmă s-ar putea să vă întrebați de ce atâta hip-hop până atunci, când finalul îți luminează ochii cu o frumusețe de dans contemporan, care include, ce e drept, și câteva elemente de breakdance. Cum de ce? Pentru că hip-hop-ul a fost cel mai tare dans din film. Oricum, scena audițiilor sugerează o reprezentație freestyle. În momentul în care lucrurile plănuite se schimbă, e firesc să renunți la coregrafia învățată și să începi să improvizezi. Să lași trupul să se miște în voia trăirilor, a pasiunii. Indiferent de câte stiluri de dans e nevoie pentru asta.
E normal să vedem în numărul final acrobații aeriene executate de Lucie, având în vedere că exotica actriță cu origini algeriene, Sabrina Ouazani, se pricepe pe bune la ele. Din 2012, Sabrina s-a inițiat în arta circului, chiar în ceea ce francezii numesc “tissu aérien” sau englezii “aerial silk”. Habar nu am dacă sportul ăsta are o denumire exactă în română (“mătase aeriană”?), dar e chestia aia cu cățărări, suspendări, contorsionări, balansări, spiralări și alunecări la și de la înălțime, cu ajutorul unor eșarfe lungi și (relativ) elastice. Spectaculos și periculos. Și să nu vă închipuiți că Sabrina Ouazani e o acrobată convertită la actorie, chiar dacă o puteți vedea pe Youtube în diverse spectacole de circ. Ea este actriță. E suficient să menționez că în 2005, la numai 17 ani, era nominalizată la Premiul César pentru cea mai bună speranță feminină, pentru rolul din filmul “L’esquive” și că de atunci a jucat într-o mulțime de filme.
Pe de altă parte, actorul principal, Kevin Mischel, chiar este un dansator de popping. Ca și personajul pe care-l întruchipează în film, este un autodidact, a învățat dansul în adolescență, pe străzi, înainte de a deveni actor. Debutul cinematografic l-a avut destul de târziu, cu doar doi ani înainte de a juca în “Break”, în 2016, în producția “Divine” (film nominalizat la Globurile de Aur 2017, la secțiunea “Cel mai bun film într-o limbă străină”). Și acolo interpretează rolul unui dansator, Dijui, băiatul revoltat și seducător, care caută să își schimbe viața.
De asemenea, ca să închei lista unei echipe de producție iubitoare de dans (fiind inutil să mai amintesc și câți dansatori talentați sunt cooptați în ea), regizorul și coscenaristul, Marc Fouchard (aflat la primul lui film de lung-metraj) este un fan al culturii hip-hop, el însuși practicant al dansului încă de la vârsta de 6 ani.
Cu atâția dansatori în distribuție, “Break” nu poate fi decât un film despre dans. Chiar dacă întrepătrunde povești ale unor oameni care dansează stiluri diferite, se axează, în esență, pe lumea breakdance-ului. Veți spune că sunt deja multe producții SUA pe această temă, locul în care s-a născut, în anii 70, B-boyul sau breaking-ul (cum îl denumesc corect cei din comunitate). Dar breakdance-ul nu mai este demult numai al americanilor, e al întregii lumi, iar în Franța efectiv a explodat la începutul anilor 80. De aceea, eu zic că n-ar fi rău să încercați o abordare a fenomenului și din perspectiva francezilor, mari iubitori ai stilului. Și practicanți foarte talentați.
De altfel, Franța este prima țară din lume în care s-a difuzat, în 1984, în mod regulat și la nivel național, o emisiune TV despre hip-hop, cu accent pe dansul hip- hop. Și tot Franța este țara care va găzdui, în 2024, prima ediție a Jocurilor Olimpice în care breaking-ul va figura ca sport olimpic. Până atunci, bucurați-vă de “Break”, o producție plină de mișcare și de sunet. Mișcare la nivel de artă.
