După un deceniu de premii Oscar dominat de filme biografice sau drame mult prea ancorate în realitate, apare parcă de nicăieri o creație proaspătă, care să te scoată din monotonia și predictibilitatea experiențelor de vizionare pe care le-ai avut până acum.

În 2020, pentru prima dată în istorie, un film care nu era în limba engleză câștiga premiul Oscar pentru “Cel mai bun film al anului”. Odată cu atenția și aprecierea Academiei Americane de Film, “Parasite” atrăgea și indignarea președintelui în exercițiu al SUA, Donald Trump, (fost) actor de ocazie și autor al unor derapaje rasisto-politice făcute în numele unui patriotism supradimensionat. Anti-fan declarat al peliculei sud-coreene, Trump puncta în discursul său peiorativ: “Cât de rău au fost premiile Oscar anul acesta? Câștigătorul este un film din Coreea de Sud, ce naiba a fost asta?” Și continua cu nedumerirea cum prestigiosul premiu a fost trimis într-o țară cu care americanii aveau deja suficiente probleme cu comerțul…

Trecând peste indispoziția unora de a citi subtitrările sau peste problemele de adaptabilitate la sonoritatea limbii coreene, trebuie specificat că “Parasite” oferă o incursiune incisivă în societatea capitalistă sud-coreeană divizată în două mari planuri sociale opuse, purtându-ne într-un inedit carusel al stărilor și al sentimentelor.

Personajul principal este unul colectiv, o familie sud-coreeană care trăiește în suburbii și care încearcă să își depășească condiția, profitând de o șansă unică ce apare în viață. Practic, nu poți spune că fiul, fiica sau vreunul dintre părinți este personaj principal individual, pentru că ei sunt interconectați, în acțiunile lor, prin firul nevăzut al unei dorințe unice de a-și schimba destinul, atunci când o nesperată oportunitate apare.

“Parasite” debutează într-o notă comică și, dacă nu ai citit nicio referință despre el înainte de a-l viziona, poți crede că urmează să te delectezi cu o comedie spumoasă. Scena de deschidere definește, într-o astfel de manieră, statutul social al familiei Kim. Căutarea disperată prin toate colțurile casei a unui wi-fi gratuit (pentru că vecina-sursă tocmai l-a parolat pe al ei) este și un pretext de a trece rapid prin locuința insalubră a Kim-ilor, plasată la demisol, cu ferestre ce dau direct în caldarâmul străzii. Așezare cu dezavantaje, pentru că bețivii își fac liniștiți nevoile la geam, dar și cu avantaje, pentru că astfel familia Kim beneficiază de o inedită deratizare gratuită, din stradă direct în casă, prin ferestrele larg deschise.

Nu se specifică cum au ajuns cei patru membri ai familiei să trăiască de pe o zi pe alta, agățându-se de câte o slujbă temporară, dar câteva indicii ne dezvăluie anumite abilități ce țin mai mult sau mai puțin de profesia acestora: Fiul Ki-woo (Woo-sik Choi) cunoaște bine limba engleză, fără a fi licențiat în (vreun) domeniu. La fel, fiica Ki-jung (So-dam Park) are înclinații artistice și stăpânește bine computerul (cel puțin Photoshop-ul, atât cât să falsifice cu talent actele oficiale). Mama (Hye-jin Jang) se pare că a făcut cândva performanță în aruncarea ciocanului, iar tatăl (Kang-ho Song) a profesat ca șofer sau ca valet. Oricum, cert este că toți au în comun o anumită doză de șiretenie, o inteligență spontană și un nebănuit talent actoricesc de a profita de naivitatea străinilor. Mai mult, aparenta lor delăsare se transformă în perseverență atunci când creează și apoi aplică un scenariu de evadare din lumea în care trăiesc.

Marea oportunitate apare când Min (Seo Joon-Park, un actor-expert al comediilor romantice sud-coreene), prietenul lui Ki-woo, îi propune acestuia din urmă să fie, în locul său, meditatorul la limba engleză al fiicei unei familii înstărite. Min merge pe mâna încrederii că amicul său (care, trebuie să recunoaștem, afișează o figură de-a dreptul inocentă) va avea grijă (fără să se dea la ea, cum ar fi făcut-o colegii lui de facultate) de fata de care lui îi place și cu care intenționează să iasă după ce aceasta intră la facultate și el se întoarce de la studii din străinătate. Min reprezintă punctul de plecare spre marea schimbare. Nu numai că recomandarea lui e esențială pentru angajarea lui Ki-woo, dar el oferă și talismanul prosperității materiale a casei, o rocă de colecție de care tânărul Kim se agață disperat și în cele mai grele momente.

Pătrunderea lui Ki-Woo în casa bogatei familii Park ca fals student este rampa de lansare spre ceea ce familia Kim crede că va fi marea căpătuială. De aici, comedia se amestecă un pic cu suspansul, pentru că un plan elaborat, bazat pe lanțul recomandărilor de încredere, implică strategii psihologice prin care nu numai că este exploatată naivitatea bogaților (ei au garda jos crezând că în viață pot repara totul, oricând, cu bani), dar presupune și eliminarea din cale a tuturor obstacolelor umane care le-ar bloca ascensiunea.

Pe la jumătatea filmului, atmosfera devine liniștită și dă senzația de plictis (nu pentru mult timp). Familia Kim apare într-un alt decor, savurând triumful, fără nicio grijă, în impozanta și luxoasa vilă a lui Park. E calmul dinaintea furtunii, pentru că pe lume mai există și alți oameni ca ei, pentru că însăși natura le strică planurile, pentru că lucrurile pot scăpa de sub control, pentru că…

Acțiunea se precipită, elementele de thriller predomină, cursul evenimentelor ia o turnură violentă, ritmul crește progresiv, iar răzbunările și orgoliile duc la gesturi extreme. Dorința de desfătare în luxul altuia rămâne acum pe plan secund, deoarece disprețul din partea celui bogat tulbură mințile “paraziților” care nu pot să ierte. Finalul se găsește undeva între durere și speranță, între pedeapsă și scăpare…

Dincolo de elementele de comedie neagră-thriller, “Parasite” este, în definitiv, drama unor oameni care vor cu orice preț să trăiască mai bine. Ei cred că pot transforma micile ciupeli de zi cu zi într-un mare tun, dacă au la bază un plan elaborat (și total imoral). Cauza eșecului e rezumată de capul familiei: “Știi care plan nu eșuează niciodată? Cel care nu există. Să nu îți faci planuri. Dacă îți vei face un plan, viața va face sa nu funcționeze. Neavând niciun plan nu are ce sa meargă rău, iar dacă ceva se întâmplă, nu contează…”

Filmul, o satiră a capitalismului, trasează câteva contraste între lumea bogaților, aparent senină, protejată și fără griji și trista lume a săracilor, care încearcă să parvină pentru a scăpa din mocirla zilnică. Episodul ploilor abundente (atenție, urmează un minispoiler) punctează cel mai bine diferențele. În timp ce domnul (Sun-kyun Lee) și doamna Park (Yeo-jeong Jo) privesc liniștiți din somptuoasa lor vilă imensa curte și cortul indian în care stă mezinul familiei (liniștea provine din faptul că cortul este de calitate, doar e comandat din USA…), familia Kim se luptă cu apele revărsate din canalizare, care le-au înghițit cu totul casa. Este cel mai emoționant moment al filmului, definitoriu pentru condiția acestor oameni, care încearcă să salveze câte ceva din mica lor locuință.

Mai mult, secvența devine relevantă pentru a schița, dintr-un alt unghi, caracterul personajelor. Fata nu pare a fi legată de nimic și fumează, resemnată, pe capacul ciudatului wc așezat la înălțime, pentru a opri resturile de fecale și de noroi să se împroaște pe ea. Tatăl încearcă să salveze câteva lucruri cu valoare sentimentală, cum ar fi medalia obținută la atletism de soția sa. Numai fiul se leagă orbește de acea bucată de stâncă care simbolizează bunăstarea materială (“Se tot lipește de mine. Se tot ține de mine.”). Obsesia înavuțirii îl domină și nu renunță la ea nici în momentele prăbușirii (Ki-woo pare o variantă sud-coreeană modernă a lui Ion, țăranul român chinuit de dorința de a avea cu orice preț pământ).

Spre deosebire de fiul său, tatăl mai păstrează o urmă de umanitate: își face griji pentru oamenii păcăliți, părăsește cu lacrimi în ochi casa inundată până aproape de plafon purtând în brațe o cutie cu câteva lucruri de suflet. Îndată ce demnitatea îi este atinsă, omenia dispare: când bogatul Park își arată fățiș scârba și disprețul față de mirosul oamenilor săraci (cum era și mirosul de “ridiche stricată sau cârpă opărită” a șoferului său), reacționează violent. Deși filmul se concentrează mai mult pe “personajele-paraziți”, nu-și întoarce privirea nici de la bogătașii snobi, oameni și cu vicii, dar și cu probleme nerezolvate, de sănătate sau de caracter (de exemplu, mezinul are tulburările lui de comportament în urma unei traume, soluționate superficial de părinți printr-un inutil răsfăț).

Nu lipsesc din film nici nuanțe istorico-politice, mai mult sau mai puțin voalate. Americanii sunt lingușiți discret: universitățile din SUA sunt garantele succesului, ca și meditațiile particulare la limba engleză, produsele din State sunt automat de calitate și reprezintă privilegiul bogaților. Evident, nu lipsește o mică palmă ironică, dată “prietenește” vecinilor, atunci când fosta menajeră (Jeong-eun Lee), într-o simulare de prezentare de știri, îl înțeapă pe “marele și iubitul” lider nord-coreean Kim Jong-un și batjocorește politica sa nucleară. Nici japonezii nu sunt uitați, chiar dacă se forțează un pic nota când doamna Park dă indicații de aranjare a meselor exact ca într-o formațiune de vâsle, precum acelea din timpul amiralului Yi, invincibilul comandant naval coreean din timpul dinastiei Joseon, care a repurtat mari victorii împotriva invadatorilor japonezi.

Oricum, senzația finală este că “Parasite” a fost creat privind spre Occident. Însăși coreeana în care este spus este un pic mai occidentalizată, pentru că nu pare sa exceleze în acele ridicări specifice de ton sau în acele accentuări și prelungiri ale ultimelor silabe și ale “ă”-urilor (sau “î”-uri) de la finalul vocabulelor (doamnele și domnișoarele deja familiarizate cu k-dramele știu despre ce vorbesc). Dimpotrivă, cuvintele abia șoptite uneori și tonalitatea joasă a tânărului Ki-woo (actor sud-coreean care a trăit mai bine de 10 ani în Canada) te scot din linia melodică specifică comunicării verbale coreene.

În replică, nici Occidentul nu i-a întors spatele lui “Parasite”, deoarece critica internațională din Vest l-a primit extrem de bine. Bong Joon Ho (probabil cel mai mare regizor si scenarist sud-coreean, implicat și în producțiile internaționale “Snowpiercer” 2013 și “Okja” 2017) aici în triplă calitate, de producător, regizor și scenarist, și-a îmbogățit CV-ul cu alte numeroase și valoroase premii și trofee. Dintre sutele de nominalizări și de premii ale filmului, să reținem (cronologic) câteva dintre cele europene și americane: trofeul Palme d’Or la Festivalul de la Cannes 2019, Premiul Bafta 2020 (pentru cel mai bun film care nu este în limba engleză și pentru cel mai bun scenariu original), Globul de Aur 2020 pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Evident, validarea absolută a calității peliculei o reprezintă Oscarul, adjudecat la nu mai puțin de 4 categorii importante: “Cel mai bun film al anului”, “Cea mai bună regie”, “Cel mai bun scenariu original”, “Cel mai bun film internațional”.

“Parasite” este un film care chiar trebuie văzut, o gură de aer proaspăt pentru cinefil (nu numai pentru cinefilul pasionat de umor negru sau de thriller), chiar dacă, pe alocuri, s-ar putea să i se pară exacerbate unele reacții și acțiuni ale personajelor. Pentru cinematografia sud-coreeană, “Parasite” este pelicula în dreptul căreia va rămâne mereu scris “primul film sud-coreean care…”. Odată cu el, Hallyu sau “Valul coreean” a înghițit Oscar-urile americanilor. Vorba lui Kim Ki-woo: “Asta e atât de metaforic”…