Era o perioadă (neagră) când cinefilii din toată lumea își pierduseră orice speranță că Leonardo DiCaprio va câștiga vreodată un Oscar. Adică, să fim serioși, ce n-a făcut omul în “The Wolf of Wall Street”? A pornit de jos, a creat un imperiu, a cucerit-o pe Margot Robbie, a răcnit, a inspirat, s-a drogat.. merita premiat măcar pentru efort, nu?

“Give that man an Oscar!”, scriau fanii lui pe Internet de ceva vreme. Și i l-au dat. După o serie de nominalizări neconcretizate, Leo a descoperit calea spre mult-râvnita statuetă. Aparent, tot ce trebuia să facă era să tacă și să se târască timp de 2 ore prin păduri și râuri.

“The Revenant” este genul de film semi-mut care te impresionează din start prin imagistică. Acțiunea e plasată într-o Americă nebătătorită, sălbatică, a anilor 1800 și Iñárritu (regizorul) are grijă să-i surprindă sălbăticia în toată splendoarea ei. Și despre ce ar putea fi vorba într-un film despre America incomplet colonizată a începutului secolului XIX? Despre cowboy și indieni, evident.. Mă rog, filmul e ceva mai profund decât un amalgam de bărbați vânjoși împușcându-se între ei. Dar avem și scene de-astea.

De fapt, filmul se concentrează pe un grup de comercianți americani însărcinați cu strângerea de piei și blănuri. La un nivel macro, intriga e declanșată de atacurile furibunde ale indigenilor cu arcuri și tomahawk-uri care, bineînțeles, vor să-și protejeze teritoriul și perpetuarea speciei. Pe de altă parte, filmul urmărește în paralel firul narativ al eroului său central, Hugh Glass (am aflat ulterior că el a existat și în realitate).

Glass, un individ discret din fire, este sălbaticul din rândul oamenilor civilizați. Un american scump la vorbă, care în schimb are darul cunoașterii ținuturilor și un simț acut de orientare în spațiu. Practic, omul în care toți cei din jurul lui își pun speranța pentru călăuzire, în condițiile în care se găsesc subit înconjurați de piei roșii, însetate de țeste de tăiat.

Totuși, nu indienii sunt cei care declanșează adevărata intrigă, ci un înfiorător urs grizzly – ursul care mai tâziu avea să devină celebru pentru că i-a deschis lui DiCaprio drumul spre Oscar. De ce? Pentru că el e motivul pentru care Hugh Glass e redus literalmente la tăcere pe parcursul întregului film. Scena dintre cei doi se consumă într-o fază incipientă a filmului, când Glass, îndepărtat de grup și hoinărind singur printr-o pădurice (nu o decizie prea înțeleaptă, aparent), este atacat cu brutalitate de acest animal feroce. N-ai cum să nu remarci aici, ca și în alte secvențe din film, nivelul de cruzime și explicitate al scenei, prin care Iñárritu își dorește să expună sălbăticia în forma ei primară.

Un alt aspect pe care îl vei remarca în prezenta scenă e un prim semn al superputerilor lui DiCaprio în acest film. Fără să intru prea mult în detalii, să zicem doar că ursul îl tăvălește destul de bine și totuși Leo (sau Glass) are cumva mai multe vieți și reușește să-i facă față. La naiba, aproape că am văzut în el dibăcia lui Old Shatterhand, care ucide un urs cu mâinile aproape goale în “Winnetou” (un roman pe care-l recomand cu căldură oricărui pasionat de povești de aventuri cu eroi, bandiți și indieni).

Așadar, Glass supraviețuiște atacului sângeros și este găsit, inert și aproape fără suflare, de camarazii săi. Acuma… dileme, dileme… Ce să faci cu omul? Ești permanent într-o fugă continuă, că nu vrei să te trezești cu o săgeată în spate sau cu scalpul retezat, dar pe de altă parte ai lângă tine un suflet amărât, care nici măcar în cârje nu se mai poate deplasa și pe care simțul moral te îndeamnă să nu-l lași de izbeliște acolo. În momentul ăsta își fac simțită prezența și alte câteva personaje cheie (da, filmul nu e chiar numai cu și despre DiCaprio).

Cel mai important dintre aceste personaje este John Fitzgerald, interpretat de Tom Hardy, un individ cu un accent de Texas simpatic, dar cu o etică discutabilă. Fitzgerald e un tip pragmatic, care merge pe principiul: “Omul oricum e aproape mort, hai să-l lăsăm să-și dea duhul în liniște, iar noi să ne creștem șansele de a scăpa vii din pădurile astea!” Un alt rol important îl are căpitanul grupului, Henry (Domhnall Gleeson), care nu-i împărtășește opinia lui Fitzgerald, pentru că este un lider adevărat, care nu-și lasă oamenii în urmă. V-am zis că Glass are și un fiu? Un puști adolescentin, care e chiar acolo, cu ei? Imaginați-vă experiența pentru el în clipele alea.

Pe scurt, voia căpitanului e literă de lege, așa că oamenii îi confecționează lui Glass o targă din lemne și își continuă drumul, cărând anevoios un muribund după ei. Problema e că în curând își dau seama că muribundul e o corvoadă fizică prea mare și încep să se întrebe dacă nu cumva e mai bine să-l lase să moară. Într-un moment de cumpănă, căpitanul Henry e nevoit să ia o decizie care să împace și capra, și varza. Așa că recurge la o cale de mijloc și propune ca 3 dintre oamenii săi să rămână, în mod voluntar și contra unei sume generoase, cu Glass la poalele muntelui și să îl doftoricească cum pot ei mai bine până când își dă ultima suflare. Bun, zis și făcut. Dar cine să rămână cu Glass? Cineva care ține mult la el sau care ține mult la bani. Așa că rămân fiul lui (evident) și, ca să vezi, însuși Fitzgerald (hmm..). Cu ei mai rămâne și Bridger (Will Poulter), un băiat care pur și simplu era de treabă.

Dacă am precizat deja vreo 2 intrigi ale filmului până acum, să zicem că există și o a treia (care cumva le întregește pe celelalte și dă curs și sens desfășurării evenimentelor până la final). Scena în sine nu e pentru cei slabi de inimă, pentru că Iñárritu din nou vrea să-și șocheze audiența, apelând la brutalitate. Așa că înlătură orice dubiu legat de etica discutabilă a mercenarului Fitzgerald și o consolidează printr-un act de cruzime extrem de vizual și dureros pentru oricine a apucat să empatizeze cu personajele din film.

Profitând de un moment în care rămâne singur cu Glass, al său paznic Fitzgerald se gândește să scoată maximum din contextul dat: îl ucide pe Glass prin sufocare, ca să pară că și-a dat singurul duhul, dă vestea tristă celorlalți doi când se întorc, îl îngroapă creștinește, după care își continuă drumul de scăpare (cu măruntul detaliu că, în momentul revederii cu Henry, își va primi recompensa pentru devotamentul de care a dat dovadă față de camaradul său, până la ultima suflare a acestuia).

Planul pare să fie bun, doar că o dată ce se pune pe treabă, Fitzgerald este rapid surprins de Glass Jr., care își face apariția și observă cu stupoare cum tatăl lui stă să fie axfisiat. Așa că, evident, puștiul îl confruntă pe Fitzgerald, dar sfârșește în mod tragic, înjunghiat, fix în fața unui părinte care, incapacitat, privește cu oroare cum fiului său i se ia viața. Încurcat de logistică și complicații, Fitzgerald îl convinge cu viclenie pe absentul și naivul Bridger să părăsească rapid locul, lăsându-l în urmă pe Glass, afundat într-o groapă și într-o durere năucitoare.

Așa cum probabil vă așteptați, plecând de la ideea Hardy vs. DiCaprio, tot restul filmului se axează pe lupta de supraviețuire a lui Hugh Glass, care, ținut în viață de o dorință de răzbunare inimaginabilă, își făurește drum pentru a lăsa în urmă neobositele hoarde de indieni și în același timp pentru a-l găsi și pedepsi pe cel care i-a ucis fără milă copilul.

Leo tăcutul

Performanța lui DiCaprio din “The Revenant” e cu atât mai meritorie cu cât omul abia dacă scoate câteva cuvinte pe gură în întregul film. DiCaprio e foarte capabil și convingător în a nu vorbi atunci când nu vrea și atunci când nu poate. Și credeți-mă, sunt scene în care chiar și-ar dori, din răsputeri, să formuleze o idee – două. Măcar atunci când ar vrea să-l înjure, să-l blesteme și să-l amenințe de moarte pe antagonistul său. Expresiile sale faciale sunt în schimb de Oscar (ba-dum-tss) și trebuie să-i acordăm credit pentru asta.

Leo târâtul

Nu cred că s-a târât nimeni vreodată cu atâta stil într-un film, așa cum a făcut-o Leonardo DiCaprio în “The Revenant”. Dar trebuie să recunoaștem, acumulase deja experiență cu câțiva ani în urmă, în “Lupul de pe Wall Street”. De fapt, dacă stau să mă gândesc atent, întreaga scenă cu el în pielea lui Jordan Belfort incapacitat de droguri, târându-se schizofrenic spre mașina lui de lux, a fost antrenamentul perfect pentru ceva ce avea să devină mai târziu o imagine aproape în oglindă, dar de data asta cu un alt set de motivații și cu mult mai multă gravitate și însemnătătate în spate.

Leo indestructibilul

Ceea ce cu siguranță nu vei putea să nu remarci în acest film este faptul că personajul lui DiCaprio are 7 vieți. Sau 9. Sau poate chiar mai multe… Literalmente, nu există niciun factor, oricât de acerb, care să-l oprească pe Glass din călătoria sa supraumană. Ursul nu-l omoară, hemoragia nu-l omoară, frigul nu-l omoară, indienii, singurătatea, lipsa hranei, forțele naturii și orice altceva la care te-ai mai putea gândi. Având în vedere că povestea este inspirată dintr-un fapt real, e cu atât mai impresionant, dar sincer mă îndoiesc că Hugh Glass cel adevărat putea să cutreiere ape, munți și văi și să sară de pe stânci cu 1% la viață.

Tom maleficul

Mulți au pus accentul pe talentul non-verbal al lui Leonardo DiCaprio, dar eu zic că nici performanța lui Tom Hardy nu e de lepădat. E chiar de apreciat, aș spune. Dacă l-ai văzut în rolul lui Bane din “The Dark Knight Rises”, gândește-te că poate fi mai negativ de-atât. Acolo măcar era spălat pe creier. Aici, pur și simplu e un tip foarte rău. E genul de personaj care te convinge să-l urăști din ce în ce mai tare, după fiecare decizie pe care o ia. Și ăsta e un lucru foarte bun. Te face să-l susții și mai mult pe DiCaprio în demersul lui și să uiți că și-a depășit în mod inexplicabil condiția umană pe alocuri.

“The Revenant” nu e genul de film pe care ai vrea să-l revezi de 20 de ori, cu toate că e un film foarte bun. Atmosfera creată este extrem de grea, de apăsătoare. Imaginile sunt minunate, dar tulburătoare de multe ori. E un film de acțiune, dar și de stare. Și în mod cert nu-ți dă o stare de confort, poate una de angoasă. Nu există umor care să te mai destindă, în cel mai rău caz ai putea să zâmbești la accentul simpatic al lui Tom Hardy de la începutul filmului. Dar văzând mai târziu ce face Tom Hardy, nu prea-ți mai arde nici măcar de accentul lui.