Nu știu ce efect are acest film asupra celor născuți după ’90, dar cu siguranță „The Sound of Music” a lăsat o impresie plăcută părinților și bunicilor lor, mai ales doamnelor din familie. În principiu, un meloman, mai bine zis un adept al musicalurilor, ar trebui să fie încântat și astăzi de acest film, la peste 50 de ani de la lansarea lui. E imposibil ca, după vizionare, să nu fredonezi câteva melodii din el sau cel puțin să nu ți se plimbe nestingherit prin cap câteva refrene.

Acțiunea se petrece la Salzburg, „în ultimele zile de aur ale anilor 30”, într-o Austrie aparent liniștită, dar spre care Germania nazistă își întinde tentaculele, iar „păianjenul” negru (zvastica) de pe steagurile roșii începe să escaladeze ostentativ clădirile.

Maria (Julie Andrews, nominalizată la Oscar pentru acest rol) este o tânără drăguță, plină de viață, îndrăgostită de natură, care vrea să se călugărească. Nefiind convinsă că aceasta ar fi menirea ei în viață, maica stareță (Peggy Wood, și ea nominalizată la Oscar pentru rolul din acest film) îi propune Mariei să meargă în lume pentru un timp, pentru a-și da seama ce își dorește cu adevărat. Soluția o constituie slujba de guvernantă a celor șapte copii ai căpitanului Georg Von Trapp (Christopher Plummer).

Ajunsă în impozanta vilă a căpitanului, Maria realizează în scurt timp că ofițerul de marină și-a transformat familia în propria-i armată, iar casa în cazemată (sau, mai degrabă, în navă militară). Sosită plină de încredere că o să reușească să-și ducă la bun sfârșit misiunea aparent imposibilă, tânăra realizează că trebuie să se lupte nu numai cu numeroșii copii care nu o agreează, dar și cu căpitanul rece și zeflemitor, care comunică prin ordine și printr-un fluier cu cei din jur. Intersectarea celor două caractere este amuzantă. Dialogurile dintre Von Trapp și Maria sunt fascinante, comenzile și ironiile căpitanului, care se lovesc de replicile debordant de sincere (și de incomode) ale tinerei, creează un cocktail verbal plin de savoare.

Profitând de plecarea căpitanului la iubita sa, Maria declanșează procesul de metamorfozare a micilor soldăței în niște copii normali, făcându-le cunoștință cu activități inedite pentru ei, precum joaca și cântatul. Întoarcerea căpitanului împreună cu logodnica sa, baroneasa Elsa Schraeder (Eleanor Parker), revolta acestuia împotriva transformării copiilor săi, în ciuda ordinelor trasate, câteva cuvinte (dureroase) spuse, câteva sentimente (frumoase) nespuse, un festival de muzică, refuzul căpitanului Von Trapp de a servi intereselor armatei naziste și încercarea de a fugi din țară continuă acțiunea, întreaga poveste derulându-se pe fondul unor melodii memorabile.

„Do-Re-Mi”, „So Long, Farewell”, „My favorite Things”, „Sixteen Going on Seventeen”, „Edelweiss”, „Climb Ev’ry Mountain” și, evident, „The Sound of Music” sunt melodii care au fost și încă sunt fredonate cu plăcere (cu siguranță, după ce vezi filmul, își vor asedia și ție creierul câteva note muzicale). Partiturile sunt compuse de tandemul Richard Rodgers – muzica și Oscar Hammerstein II – versurile, încă din anul 1959, an începând cu care s-a jucat pe Broadway musicalul cu același nume, o adaptare a cărții Mariei von Trapp : „The Story of the Trapp Family Singers”, publicată în 1949. Wow… Deci a existat un căpitan de marină, chiar cu numele de Von Trapp, care avea 7 copii, a angajat o guvernantă care era pe punctul să se călugărească etc. E ciudat pentru că, urmărind filmul, ai senzația că vezi un basm, sau, mă rog, o poveste ireală, pentru ca apoi să afli că, de fapt, în mare, totul s-a întâmplat în realitate.

Și ca o paranteză, în musicalul care s-a jucat mai bine de 3 ani pe Broadway, rolul Mariei a fost interpretat de Mary Martin, mama actorului Lary Hagman, maleficul J.R. din popularul serial Dallas. Interesant e că, dacă te apuci să cauți biografiile actorilor, o să fii uimit câți copii le-au călcat pe urme părinților. Se pare ca actoria e ereditară la Hollywood sau că funcționează și pe la ei pilele și relațiile…

Să revenim la film! Deși se derulează mai mult printre cântece, subiectul este cât se poate de serios și surprinde (și) consecințele anexării Austriei de către Germania nazistă. Acest lucru plasează „The Sound of Music” în sfera genului drama (evident, pe lângă muzical, biografic, de familie și romantic). Asta nu înseamnă că filmul este trist, ci, dimpotrivă, este unul care emană bucurie și optimism. Vorba Mariei, care îi răspunde lui Liesl la întrebarea ce să faci atunci când cineva pe care îl iubești nu te mai iubește: „Plângi un pic, apoi aștepți ca soarele să răsară din nou. Întotdeauna răsare.”

De reținut și umorul, înțepător pe alocuri, al căpitanului Von Trapp, energia pe care o emană Maria și copiii, inocența cuceritoare a lui Gretl (mezina familiei), dar și haioasele călugărițe urbane, care ascultă radio, au mașină, și, mai mult, se pricep cum să facă să nu pornească una (automobilul naziștilor devine imobil, ca urmare a păcatului nevinovat(!) al măicuțelor de a fura câteva piese auto).

Dacă ierți câteva dulcegării și câteva gesturi sau expresii ale actorilor un pic mai hiperbolice (copiii reacționează exagerat în timpul furtunii, căpitanul are o expresie ciudată și neverosimilă când baroneasa îi spune că nu crede că Maria va ajunge călugăriță ș.a.) sau dacă treci peste unele inadvertențe (când Maria vrea să cânte împreună cu cei șapte copii, aceștia îi spun că nu știu să cânte, cu toate că, într-o scenă anterioară, Liesl, fata cea mare crease, împreună cu Rolfe, un superb număr de muzică și de dans; nerealistă este și fuga de naziștii suspect de naivi, păcăliți prea ușor de o familie supradimensionată) în rest pare totul ok. Dar cum nimic nu e perfect în lume, ce mai contează câte o mică chestie care, oricum, poate fi interpretată subiectiv…

E interesant că pe IMDb aproape jumătate dintre review-uri acordă nota maximă filmului. Cinefilii sunt încântați, considerându-l cel mai bun și cel mai popular film muzical de familie din toate timpurile, un clasic superb, un film excelent, inspirat, înălțător, emoționant, măreț, atemporal… Poveste reală, muzică de calitate, romantism, aventură, umor, actori buni, peisaje superbe… un film care creează o stare de bucurie, de fericire și de pace. Până și cei care încearcă să-i găsească cusururi, recunosc că „The Sound of Music” este plăcerea lor vinovată, care i-a captivat fără să își dea seama.

Evident că apar și reprezentanții celeilalte extreme, cei (foarte puțini) care aruncă cu note de 1, cu tot atâta ură cu câtă exaltare au aruncat cei (mulți) dinainte cu nota maximă. Așadar, pentru ei, „Sunetul muzicii” este un film prea siropos, prea lung, prea pentru copii, prea slab față de spectacolul de pe Broadway… În film, în mod ciudat și enervant, toată lumea este virtuoasă, zâmbitoare, se plimbă și aleargă fericită, bucurându-se de viață. Cei mai înverșunați sunt însă aceia care văd, dincolo de aparenta poveste de dragoste, falsul mesaj politic, filmul fiind considerat unul de propagandă. Așadar, contestatarii sunt intrigați de deformarea adevărului istoric, prin sugerarea că austriecii (cei non-evrei) au fost niște victime inocente ale fioroșilor naziști, în timp ce ei, în realitate, l-au considerat pe Hitler salvatorul și mântuitorul lor, iar abordarea acestei viziuni face să dispară credibilitatea filmului.

Dincolo de interpretări și comentarii, filmul a trecut proba timpului și stă neclintit pe unul dintre primele locuri din topul celor mai bune filme muzicale ale cinematografiei americane, dar se află și în primele 50 de filme din toate genurile și din toate vremurilor. Așadar, cei reticenți, măcar de dragul artei (și al statisticilor), pot să încerce să se bucure de „Sunetul muzicii”.

Pentru unii un film al copilăriei sau al adolescenței, pentru alții o curiozitate despre cum arătau filmele copilăriei sau ale adolescenței celor dintâi, „The Sound of Music” poate fi o opțiune pentru a te destinde aproape trei ore, fie că ești nostalgic, fie că vrei să vezi un celebru musical vechi de mai bine de o jumătate de secol.